Bătrâna prinţesă Şcerbaţkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni şi abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătuşă bătrână a prinţului Şcerbaţki era grav bolnavă şi s-ar putea să se prăpădească, şi atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prinţesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare şi cel mic, şi să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, şi se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primeşte ori nu. Această soluţie era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriţi urmau să plece îndată după nuntă la ţara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare. Levin se afla în aceeaşi stare de surescitaţie, convins că el şi fericirea sa sunt unicul şi principalul ţel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alţii. N-avea nici un plan şi nici un scop în legătură cu viaţa lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, ştiind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici şi bătrâna prinţesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit.

Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prinţesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povăţui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceţi tot ce vreţi, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer şi fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice aţi face voi”, îşi zicea el. Când îi împărtăşi lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere şi că avea unele dorinţe bine hotărâte în privinţa viitorului. Kitty ştia că Levin avea la ţară o îndeletnicire care-i plăcea; şi deşi nu-i cunoştea treburile şi nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin îşi dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, ştiind că va locui la ţară, unde se afla casa lor, ea nu ţinea de loc să plece peste graniţă, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la ţară, ca şi cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia şi, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviinţă.