Ridicându-se de pe scaun, Cassandra se gândi că tatăl său nu avea să fie încântat de ceea ce se întâmplase. Dar era ceva ce trebuia făcut, iar Societatea Andromeda convenise ca ea să vorbească în numele tuturor. Tatăl ei era un membru influent al Camerei Comunelor, de la care domnul Titus Owsley părea să primească mai mult sprijin decât merita pentru proiectul său de lege prost conceput. Poate că acesta reușea să ignore alte femei, dar nu-și permitea să facă asta cu fiica lordului deGriffith. Owsley era unul dintre membrii mai tineri, chipeș, educat și, după spusele tatălui ei, mult mai ambițios în ciuda aparentei sale modestii.

Idealurile sale nu erau afectate de nenumărații reprezentanți ipocriți din parlament. Se îmbrăcase astfel încât să nu atragă atenția. Purta o pălărie simplă, fără flori sau păsări. Rochia de culoarea lavandei nu avea volane sau zorzoane. Se îmbrăcase așa cum considerau potrivit activiștii morali precum Owsley. Ascultase în liniște discursul lui.

Nu era lipsit de rațiune și compasiune, dar, la fel ca majoritatea celor din înalta societate, acesta nu înțelegea aproape nimic despre oamenii de rând. La fel de calmă ca întotdeauna, spuse: – Domnule Owsley, în ultimele săptămâni au apărut în presa londoneză articole legate de proiectul de lege pentru o mai bună aplicare a sabatului. Eu, împreună cu mulți alții, am așteptat cu răbdare răspunsul dumneavoastră. Cum discursul dumneavoastră de astăzi s-a bazat pe legile și obiceiurile sabatului, sper că veți răspunde acum criticilor. Bărbatul se încruntă nedumerit. – Critici? Nu cred că știu la ce ziare vă referiți, domnișoară Pomfret. Cassandra se îndoia de asta, dar decise să-i facă jocul.

– Mă refer la asta. Flutură articolul pe care îl decupase din cel mai recent număr al ziarului Figaro in London, un jurnal de satiră cu o abordare radicală. Deși memorase cuvintele, se uită în jos și citi: – „Prezentarea unui proiect de lege al domnului Titus Owsley care, sub pretextul obligativității respectării sabatului, plănuiește să oprească în acea zi aprovizionarea săracilor cu cele necesare, fără a-i priva pe cei bogați de luxul cu care sunt obișnuiți, este una dintre cele mai mari tâmpenii senatoriale de care am auzit de multă vreme“. Lumea din jurul ei se miră și începu să chicotească. De la balcon se auzi râsul zgomotos al unui bărbat. Cassandra continuă să se uite la articolele de ziar.

– A... asta nu... nu e..., spuse el.