Morgan Lyons, al optulea conte de Westcliffe, îşi plimba încet degetele pe spatele ei gol – era o privelişte care mereu îl încânta. O atingere uşoară, delicată ca un nor ce aluneca pe cerul după-amiezii târzii. Descoperise că Anne reacţiona cel mai bine la insinuarea senzaţiei, ca şi cum chinul că îi era negată mai multă presiune i-ar fi aţâţat plăcerea. Era o fiinţă minunat de senzuală, deschisă să exploreze pasiunea şi plăcerea în toate formele lor. Acesta era motivul pentru care el îi căuta compania. Ea dormea, fără să reacţioneze la gesturile lui subtile, dar s-ar fi supărat dacă el ar fi plecat fără să îşi ia rămas-bun. Îi dezgoli ceafa când îi dădu la o parte părul cu nuanţe de roşcat, care deseori lăsau impresia că putea izbucni în flăcări în orice moment. Se întoarse astfel încât trupul ei să fie strâns sub el, îşi lipi gura înfierbântată de spatele ei şi o luă uşor în jos. Gemând, ea se întinse languros, ca o felină la soare. 

– Îmi place cum mă trezeşti. Vocea ei leneşă, răguşită, senzuală îl făcu să se întărească rapid şi dureros. Folosindu-se de genunchi, îi desfăcu picioarele, deschizând-o în faţa lui şi intrând în refugiul ei catifelat. Era singurul loc unde se putea pierde în senzaţiile păcătoase, doar acolo era stăpân, doar acolo lumea şi toate dezamăgirile dispăreau. Întâmpinându-l cu un geamăt de satisfacţie, ea îşi ridică puţin şoldurile, iar el o pătrunse şi mai adânc. Acum el era cel care gemea, scoţând un mârâit slab şi gutural. De asta avea nevoie, de asta avusese nevoie mereu. Mâini care alunecau, degete care tachinau, guri care devorau. Ritualul lor era unul antic, al trupurilor care se contorsionează, al gemetelor care escaladează şi al senzaţiilor intense. Cu un zâmbet triumfător, ea îl împinse pe spate, îl încălecă şi îl revendică. Chiar şi când o făcu din nou a lui, chiar şi când ea îi strigă numele, el nu simţi nimic dincolo de presiunea dogoritoare a pielii. 

De ce nu putea simţi mai mult – plăcere adevărată, satisfacţie imensă, mulţumire – decât o pustietate afurisită, o emoţie mediocră? Camera răsuna de gemetele, strigătele şi ţipetele lor. Ştia cum s-o atingă, cum s-o dezmierde, cum s-o satisfacă şi cum să o ducă în punctul plăcerii supreme. Chiar şi când ea căzu peste el, contele se luptă cu propriul său cataclism, îl întârzie cât de mult posibil, până când acesta îl consumă şi îl copleşi. Sătul, epuizat, respirând greoi, stătea sub ea. Ca întotdeauna, nu era îndeajuns. Legendarul lui apetit îl ironiza, lăsându-l nesatisfăcut. Desigur, eliberarea fizică fusese măreaţă, însă după aceea simţea întotdeauna o tristeţe intensă, ca şi cum îi lipsea ceva. Întotdeauna voia mai mult, însă nu-şi putea da seama ce anume. 

Tot ce ştia era că, în ciuda frumuseţii absolute, ea nu putea umple acel gol. Însă mai ştia că vina era a lui, nu a ei. Lui îi lipsea ceva esenţial. Acesta era motivul pentru care nici o femeie nu îl iubise vreodată. O dădu la o parte cât de delicat putu. Cu ochii verzi letargici, ea îi aruncă un zâmbet, ca o pisică leneşă, care terminase ultima gură de smântână. El o sărută pe frunte, după care se dădu jos din pat. Îşi strânse hainele de pe unde aterizaseră pe podea, când ea îl dezbrăcase cu câteva ore mai devreme. Abia când se aşeză pe scaunul din catifea mov ca să se încalţe, ea se ridică iute la capătul patului şi îl îndemnă: – Spune-mi ce te îngrijorează!