Îi era teamă. Nu se mai temuse niciodată aşa de tare în toţi cei douăzeci şi patru de ani de viaţă. Timp de şaisprezece ore, înecându-se în mai mult scotch decât ar fi fost înţelept, se rugase ca suferinţa lui să se sfârşească în timp ce dragostea lui urla. Drept pentru care i se păru ciudat că tăcerea care se lăsase în sfârşit îl umplu cu un sentiment de groază neaşteptată. Fără să îşi mute privirea de la uşa ce dădea spre dormitorul ei, rămase nemişcat ca moartea în scaunul cu spătar drept din holul slab luminat. Incapabil să îşi mişte membrele, aştepta pur şi simplu, aproape fără să respire, ascultând cu atenţie, rugându-se să nu audă nici un plânset, ca bebeluşul să se fi născut mort. Dar în cele din urmă răsunară ţipetele de indignare puternice şi robuste ale bebeluşului care fusese forţat să vină într-o lume crudă, iar el blestemă şi cerul, şi iadul pentru această nedreptate. Uşa de stejar grea se deschise, şi ieşi o slujnică tânără…

La naiba, cum o chema? Nu îşi amintea; nu îi păsa. Fata făcu o reverenţă scurtă. – E băiat, Excelenţă. Înjură aspru şi închise ochii. Nu ar fi trebuit să conteze sexul copilului, şi totuşi afirmaţia îl lovi puternic în piept. Îşi lăsă din mână paharul şi se ridică lent, greoi, şi de parcă picioarele nu i-ar fi aparţinut, şi se îndreptă clătinându-se spre încăperea ce mirosea a sudoare, a sânge şi a teamă. Copilul nu mai ţipa. Înfăşat într-o păturică ce purta blazonul ducal, se afla acum în braţele altei slujnice. Aceasta îi zâmbi, plină de nădejde. – E frumos, Excelenţă. Cuvintele ei nu îi aduseră mândrie sau mângâiere. Se apropie cu grijă. Văzu smocul de păr negru dens, de aceeaşi nuanţă ca a lui, chipul zbârcit. Greu de crezut că ceva atât de mic ar fi putut provoca atâta durere, mâhnire şi disperare. – Vreţi să îl ţineţi în braţe, domnule?