— Prinde-mă de mână! Te ţin bine, am spus cu multă blândeţe, în timp ce elicopterul se ridica de la pământ şi, în acelaşi timp, Duke îl prinse de mână pe Ochi de Şarpe.

Încercam să fac cât mai puţină gălăgie în timp ce mă jucam, fiindcă mama era din nou supărată şi nu voiam s-o trezesc, dormea, sus, la ea în cameră. Îmi spusese să mă uit la desene animate în pat, lângă ea, şi făcusem asta o vreme, dar când am văzut că adormise, am coborât să mă joc cu figurinele G.I. Joe. Elicopterul ateriză şi oamenii mei săriră şi se refugiară sub scaunul pe care aşezasem un prosop ca să-l transform într-un buncăr subteran. Am luat elicopterul de jos şi l-am ridicat în aer făcând vâj, vâj, vâj. Mi-am dorit să pot pocni din degete şi să-mi transform elicopterul într-unul adevărat. Apoi aş urca-o pe mama în el şi am pleca departe, departe de el, de ochi învineţiţi şi de lacrimile mamei mele. Nu mi-ar păsa unde am ajunge, atâta timp cât am fi departe, cât mai departe. Am intrat de-a buşilea înapoi în buncăr şi, câteva minute după aceea, am auzit cum se deschide şi închide uşa de la intrare, după care cineva se îndreptă cu paşi greoi prin hol, pe coridor, spre locul în care mă jucam eu. Mi-am iţit capul şi am zărit o pereche de pantofi negri, strălucitori şi manşetele unor pantaloni, care ştiam că erau de uniformă. Am ieşit cât ai zice „unchiule Connor”, iar el se lăsă pe vine şi mă aruncă în braţele lui, cu grijă, să nu mă lovesc de locul în care-şi ţinea pistolul şi lanterna de poliţist.

— Salut, micuţule, îmi zise şi mă strânse la piept. Ce mai face eroul meu?

— Bine. Vezi ce fortăreaţă subterană am construit? l-am întrebat, dându-mă într-o parte şi arătând mândru cu degetul peste umăr fortul pe care îl făcusem sub masă din pături şi prosoape. Era chiar fain. Unchiul Connor zâmbi şi-şi aruncă privirea peste umărul meu.

— Sigur că văd. Ai făcut o treabă grozavă, Archer. N-am mai văzut până acum o fortăreaţă care să pară atât de nepătruns ca aceasta, după care îmi făcu şmechereşte cu ochiul şi zâmbi larg. Am început să rânjesc.

— Te joci cu mine? l-am întrebat. Îmi ciufuli părul, zâmbind.

— Nu chiar acum, prietene. Mai târziu, bine? Unde e mama ta? M-am schimbat la faţă.

— Hm, nu se simte prea bine. Stă întinsă. L-am privit direct în faţă pe unchiul Connor, direct în ochii lui căprui deschis. Deodată, îmi veni în minte imaginea unui cer înainte de furtună: întunecat şi cam înfricoşător. M-am dat uşor un pas înapoi, dar la fel de rapid se limpezi şi privirea unchiului Connor şi mă trase din nou la el în braţe, strângându-mă cu putere.

— E în regulă, Archer, e în regulă. Mă aşeză apoi în faţa lui, mă prinse de braţe şi privirea lui îmi iscodi chipul. Am surâs şi el mi-a zâmbit la rândul său.

— Ai zâmbetul mamei tale, ştii? Faţa mi se însenină de bucurie. Îmi plăcea zâmbetul mamei mele: era blând şi minunat şi mă făcea să mă simt iubit.

— Dar semăn cu tata, i-am răspuns, mutându-mi privirea în pământ. Toată lumea îmi spunea că am ceva din aerul lui Hale. Mă privi ţintă, cu ochii larg deschişi, ca şi cum nu era sigur dacă să spună ceva sau nu, dar se răzgândi apoi.

— Ei bine, amice, asta e un lucru bun. Tatăl tău e un tip arătos. Îmi zâmbi, însă surâsul nu-i ajunse în priviri.

Îl priveam dorindumi să semăn cu unchiul Connor. Mama îmi zise odată că era cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse în viaţa ei. Păruse apoi foarte vinovată, de parcă nu ar fi trebuit să spună aşa ceva. Poate fiindcă nu era tatăl meu, m-am gândit eu. Şi-apoi, unchiul Connor era ofiţer de poliţie, un erou. Când mă făceam mare, aveam să fiu la fel ca el. Unchiul Connor se ridică în picioare. — Mă duc să văd dacă mama ta s-a trezit. Joacă-te în continuare cu eroii tăi şi cobor imediat înapoi, bine, amice?

— Bine, am dat din cap. Îmi ciufuli din nou părul, după care se îndreptă spre scări. Am aşteptat vreo două minute, apoi m-am dus tiptil după el. Am ferit fiecare treaptă care scârţâia ţinându-mă de balustradă ca să înaintez. Ştiam cum să păstrez liniştea în casa aceea. După ce am ajuns în capul scărilor, m-am postat în faţa uşii de la camera mamei mele ca să ascult. Uşa nu era decât puţin întredeschisă, dar era destul cât să aud.

— Sunt bine, Connor, vorbesc serios! se auzi vocea blândă a mamei.

— Nu eşti deloc bine, Alyssa, izbucni el printre dinţi, într-o voce atât de puternică încât m-am speriat. Dumnezeule! Îmi vine să-l omor. Nu mai pot, Lys. Nu mai suport atitudinea asta de martir. Poate că tu ai impresia că meriţi aşa ceva. Însă Archer Nu Merită, zise în continuare, rostind atât de apăsat ultimele trei cuvinte, încât miam dat seama că avea gura încleştată, la fel cum îl mai văzusem şi altădată. De regulă când era tata prin preajmă. Preţ de câteva minute nu am auzit nimic altceva decât plânsul înfundat al mamei mele, apoi vocea unchiul Connor, care vorbi din nou. De data aceasta cu o voce seacă, parcă fără nicio emoţie.

— Vrei să ştii unde e acum? A plecat de la bar acasă cu Patty Nelson. I-o trage cu foc de trei zile, de duminică, la ea în rulotă. Am trecut pe acolo şi i-am auzit chiar din maşină.

Descarca Vocea lui Archer de Mia Sheridan in format pdf.