Capitolul 1

 Dragostea e cea care mi-a dat viață cu adevărat atunci când simțeam că nu mai are rost să trăiesc pe-acest pământ. Printre oamenii de rând și, mai ales, printre toți cei dragi, care mă priveau destul de lung și întrebători, fără să scoată nici măcar un cuvânt despre situația în care mă aflam… Nu credeam că voi putea supraviețui decepției de a pierde nu unul, ci doi bărbați pe care îi iubeam enorm și pentru care aș fi fost în stare să trec peste toate sacrificiile și compromisurile pe care le poate face o femeie pentru a se putea dărui întru totul bărbaților pe care îi iubește. Pentru că iubesc, iubesc cu adevărat doi bărbați pe care din păcate i-am dezamăgit enorm din cauza orgoliului meu prostesc, a încăpățânării și mai ales a nesupunerii mele față de ei. Acum, dacă ar fi să o iau de la început, nu aș mai greși așa cum am făcut-o până în prezent, iar lucrurile ar sta cu totul altfel. 

A trecut deja o săptămână de când nu mai știu nimic de nimeni. Am rupt orice relație nu numai cu ei, ci și cu toată lumea care mă cunoștea și la care țineam. Mi-am anunțat părinții că plec într-o vacanță scurtă, iar pe biata Cristina nici măcar nu am anunțat-o personal, i-am trimis doar un mesaj în care i-am zis că vreau să fiu singură o perioadă… 

Când am plecat din vila lui Selim, îmi amintesc că nu am vrut să iau nimic cu mine din toate lucrurile pe care le-am primit cadou de la ei. Acum, când ușor, ușor încerc să-mi pun ordine în gânduri îmi dau cu adevărat seama că centrul universului pentru ei eram eu. Doar eu! Camera noastră era de fapt a mea. Un dormitor matrimonial în care ne iubeam, de fapt ne regulam toți trei, iar gândul la această imagine mă face să tresar și să mă gândesc cât am putut fi de naivă atunci când mi-am dezamăgit iubiții. Aveam nevoie de o pauză, pentru că simțeam că nu puteam nici măcar gândi cum trebuie. 

Toate nopțile de amor continuu, în care nu mă mai puteam sătura de trupurile lor goale ce emanau atâta forță și masculinitate îmi par acum atât de îndepărtate. Noapte de noapte, Onur și Selim mă storceau de vlagă și de orice conexiune cu realitatea. Atunci când eram strâns încolăciți ca șerpii în pat nu mai știam nici de mine și nici pe ce lume trăim, eram doar noi trei și nimic altceva… Nu știu dacă decizia de a pleca așa în grabă din vilă, fără să iau aproape mai nimic pe mine, a fost una înțeleaptă, dar în acel moment am considerat că niciun lucru din camera mea nu-mi mai aparține. Nici rochiile frumoase și scumpe dăruite de ei pe care le purtam desigur cu mândrie la petreceri, nici bijuteriile din aur la care țineam enorm, nimic, absolut nimic, nu mai era al meu. 

Când am decis să mă îmbrac cu ceva pentru a putea pleca din casă și mai ales din viața lor, am constatat că nimic din acea cameră nu fusese cumpărat de mine. Eu nu aveam de fapt nimic, nici geanta sau ceasul de la mână, nici brățările și nici măcar cardul. Toate lucrurile mele personale erau dăruite sau cumpărate de Onur sau Selim!