Dragul meu Jameson, Acesta nu-i sfârșitul nostru. Inima mea va rămâne mereu cu tine, indiferent unde ne aflăm. Pentru o iubire ca a noastră, timpul și distanța sunt simple inconveniente. Fie zile, luni sau chiar ani, eu voi aștepta. Noi vom aștepta. O să mă găsești acolo unde pârâul face un cot după plopii ce se leagănă, exact cum am visat amândoi, în așteptarea celui pe care îl iubim. Mă ucide gândul că te las, dar o fac pentru tine. O să am grijă să fim în siguranță. În fiecare secundă, în fiecare oră, în fiecare zi te voi aștepta, pentru tot restul vieții mele, iar dacă asta nu-i de-ajuns, atunci pentru o eternitate, exact atât cât o să te iubesc, Jameson. Vino înapoi la mine, iubirea mea! Scarlett Georgia Ellsworth. Mi-am trecut degetul mare peste cardul de credit, dorindu-mi să pot freca suficient de tare pentru a șterge literele. Șase ani de căsnicie, și singurul lucru cu care mă alesesem era un nume care nici măcar nu era al meu. Peste câteva minute urma să nu mai am nici asta.

– Numărul 98? strigă Juliet Sinclair din spatele ferestrei de plexiglas a ghișeului ei, de parcă n-aș fi fost unica persoană din Departamentul de Autovehicule din Poplar Grove și singura în ultima oră. Zburasem la Denver în acea dimineață, condusesem până după-amiază și nici nu trecusem încă pe acasă – așa de disperată eram să mă descotorosesc de ultimele părți din Damian din viața mea. Speram că, dacă scăpam de numele lui Damian, pierderea lui și a șase ani din viață aveau să fie un pic mai puțin dureroase. – Aici. Mi-am pus cardul de credit deoparte și m-am apropiat de geamul ei. – Unde este bonul? mă întrebă ea întinzând mâna și afișând un rânjet satisfăcut care nu se schimbase cine știe ce din liceu. – Sunt singura de-aici, Juliet. Epuizarea își făcea simțită prezența în fiecare terminație nervoasă. Dacă aș fi putut trece peste asta, m-aș fi ghemuit în fotoliul mare din biroul lui Buni și aș fi ignorat lumea pentru tot restul vieții. – Regulamentul zice... – O, termină, Juliet! Sophie își dădu ochii peste cap când intră în cabina lui Juliet. – Oricum, documentele Georgiei sunt la mine. Du-te și ia o pauză sau fă ce vrei. – Bine. Juliet se îndepărtă de tejghea, lăsându-i locul lui Sophie, care absolvise cu un an înaintea noastră. – Îmi pare bine să te văd, Georgia! Îmi adresă un zâmbet exagerat de binevoitor. – Și mie. I-am oferit, la rândul meu, zâmbetul exersat pe care mi-l lipisem de buze în ultimii ani, ținându-mă întreagă în timp ce orice altceva se dezintegra.

– Îmi pare rău pentru asta. Sophie făcu o grimasă, încrețindu-și nasul și aranjându-și ochelarii. Ea este... Mă rog, nu s-a schimbat prea mult. Oricum, totul pare să fie în ordine. Îmi întinse înapoi hârtiile pe care mi le dăduse avocatul după-amiaza trecută, cu noul meu card de asigurări sociale, iar eu le-am strecurat într-un plic.

Ce ironie că în timp ce viața mea se prăbușise, manifestarea fizică a acelei dezintegrări era ținută laolaltă de o capsă perfectă, prinsă la patruzeci și cinci de grade. – N-am citit nimic despre vreun acord sau ceva, spuse ea încet. – A fost în Celebrity Weekly! intonă Juliet din spate.

– Nu toți citim gunoiul ăla de tabloid! răspunse Sophie peste umăr, apoi îmi adresă un zâmbet plin de compasiune. Toți cei de-aici au fost foarte mândri de cum ai trecut cu capul sus prin... tot. – Mersi, Sophie, am răspuns înghițind nodul din gât. Singurul lucru mai rău decât eșecul într-o căsnicie în legătură cu care toată lumea mă avertizase era să-mi văd suferința și umilința publicate de toate site-urile și revistele pentru pasionații de bârfe, care devorau tragediile personale, invocând o plăcere vinovată. Faptul că ținusem capul sus și gura închisă de-a lungul ultimelor șase luni, în timp ce camerele îmi erau vârâte în față, îmi adusese porecla de „Regina de Gheață“, dar dacă acesta era prețul pentru a-mi păstra ultima fărâmă de demnitate, atunci fie. – Și ar trebui să spun „bine ai venit acasă“? Sau ești doar în vizită? Îmi întinse o hârtiuță tipărită care avea să-mi servească drept permis de conducere temporar până la sosirea prin poștă a celui nou.

– Sunt acasă definitiv. Răspunsul meu putea la fel de bine să fie difuzat la radio. Juliet avea să se asigure că până la cină toți cei din Poplar Grove aveau să fie la curent cu asta.

– Ei bine, atunci bine ai venit acasă! Îmi adresă un zâmbet strălucitor. Umblă un zvon că și mama ta e în oraș. Am simțit un gol în stomac. – Serios? Eu… ăăă… încă n-am trecut pe-acolo. „Umblă un zvon“ însemna că mama fusese zărită în unul dintre cele două magazine de la noi sau la barul local. A doua posibilitate era mult mai mare. Dar poate era o bună...

„N-o spune până la capăt.“ Chiar și simplul gând că mama putea să fie aici ca să mă ajute risca să se încheie cu o dezamăgire zdrobitoare. Voia ceva. Mi-am dres glasul. – Ce mai face tatăl tău? – E bine! Cred că ei s-au prins în tot timpul ăsta. Se posomorî. Chiar îmi pare foarte rău pentru ce ți s-a întâmplat, Georgia. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi dacă soțul meu...

Clătină din cap. Oricum, nu meritai așa ceva. – Mulțumesc. Mi-am întors privirea și i-am zărit verigheta. Salută-l pe Dan din partea mea. – Așa o să fac