-HAI, MĂI, OMULE, ASTA nu e deloc corect! explodă Josh. Își aruncă furculița înapoi pe farfurie, ceea ce o făcu pe mătușa sa, Marjorie, să se încrunte. Ea iubea acel set de vase și se temea că frustrarea tânărului bărbat va duce la crăparea farfuriei mai devreme sau mai târziu. -Tu te plângi? își flutură Maggie furculița spre el în batjocură și își dădu ochii peste cap. Ești încă destul de tânăr în comparație cu unii dintre noi și ai destul timp la dispoziție, așa că nu ar trebui să te plângi! i-o întoarse ea cu mânie.

-Are dreptul să se plângă, Maggie, la fel ca oricare dintre noi, replică Becka, susținându-l pe vărul său. Și ce dacă noi sântem mai tineri? Sântem cu toții în aceeași barcă, lovi ea cu pumnul său mic în masă. Mătușică, nu putem face nimic să rezolvăm problema aceasta? -Știu că vrei, păpușă, dar nu poți face nimic, o mângâie mătușa Marjorie pe braț, încercând să o liniștească. Trebuie să faceți ce trebuie să faceți. -Deci trebuie să plătim noi pentru ceva ce s-a întâmplat acum o sută de ani, înainte ca noi să ne fi născut? Cum are chestia asta vreun sens? se răsti Alex și se alătură celorlalți, exprimându-și supărarea, deși aceasta nu-l opri din a mai lua o bucată de plăcintă. -E mai puțin de o sută, măi, găgăuță! îi replică Lily cu dispreț și-l lovi peste braț.

-Cui naiba îi pasă? îi răspunse Alex cu gura plină. Niciodată nu învățase să nu vorbească cu gura plină, chiar dacă părinții lui au încercat din greu să-l dezvețe de acel obicei. Oricum, lui nu-i păsa nici cât negru sub unghie de astfel de lucruri și, în special, acasă. -O sută, două sute, acelaș rahat, scuzați-mi franceza. Știți ce? Eu nu am chef să plătesc pentru greșelile unui măgar, își termină el discursul înfierbântat, cu degetul tot îndreptat spre Lily. -Și atunci ce propui să facem? întrebă cu nonșalanță Matt, care până atunci își ținuse gura închisă.

Tot sorbise din whiskey-ul lui tăcut, cu o expresie detașată pe chip, care sugera că nimic din ceea ce se discuta nu-l afecta pe el. -Nu-mi spune că ești de acord cu chestia asta! îi răspunse Alex cu neîncredere. Haide, Matt! Ești cel mai în vârstă dintre noi, omule, și mai ai numai un an la dispoziție. Sunt convins că ești la fel de furios ca și mine, dacă nu mai mult! Nu pretinde că nu te deranjează pentru că este imposibil! Matt păstră tăcerea câteva secunde, mai sorbi din paharul său un pic, apoi îl privi pe Alex și își scutură capul. -Furios? Poate. Pot să fac ceva în legătură cu asta? Nu cred, îi replică el vărului său cu indiferența lui obișnuită, fixându-l cu privirea. Așa că de ce m-aș agita? Nici unul dintre ei nu avu nici un răspuns. Toți știau că exista o anumită stipulare pe care trebuiau să o îndeplinească și abia după aceea puteau primi banii din trust și să obțină puteri depline. Mai rău era că trebuiau să o facă înainte de a ajunge la vârsta de treizeci și cinci de ani, pentru că dacă atingeau acea vârstă fără a îndeplini acea condiție, partea lor de bani era împărțită între ceilalți mai tineri care încă mai aveau timp să reușească sau să eșueze.