Eu privesc oamenii. Cu ochiul atent al unui observator, mă uit pe geamul mașinii noastre închiriate când Daniel trage pe aleea noii noastre case de la numărul 227, strada Lilac. Aceasta e casa în care vom locui în următoarele șase luni până când găsim una pe care să o cumpărăm. Nu am văzut decât poze neclare cu interiorul. Noua firmă de consultanță pentru care va lucra soțul meu ne-a găsit această casă – un stimulent ca să îl aducă la ei în echipă. Asta face ca mutarea noastră bruscă în celălalt colț al țării să fie mai ușoară. Este mai ușor, dar tot ne e greu. La apus, construcția cu două etaje se amestecă printre celelalte de pe strada aceasta liniștită dintr-o suburbie a orașului Toronto, așa cum sper că ne vom amesteca și noi. În capătul străzii e o fundătură, iar o serie de case pătrățoase se întindeau dincolo de o ravenă. Tremur, nu din pricina frigului puternic de la jumătatea lui septembrie, ci pentru că pădurile par a fi prea aproape. Îmi amintesc prea mult de tot ce am lăsat în urmă în Vancouver.

Eu și fiul meu, Jacob, coborâm din mașină. Pantofii noștri sport pleoscăie în băltoacele care s-au format după ploaia de azi-noapte. Zgomotul mă aduce în prezent, departe de Holly Monroe, bona noastră din vară, și motivul pentru care am fost de acord cu această mutare neașteptată. Daniel o ia înaintea noastră, trăgând un trailer după el. La fiecare câteva secunde, se uită în spate, zâmbind. Îi întorc zâmbetul, dar în sinea mea plâng din cauza a tot ce i-am ascuns – și a tot ce ar putea și el să ascundă față de mine. Jacob se oprește în fața clădirii cu trei dormitoare și țiglă roșie care tronează în fața noastră.

— Are ochi, remarcă el. Vorbește pe un ton neutru și tremură în geaca subțire. Vântul e mai puternic în Toronto decât în nordul orașului Vancouver, un alt aspect cu care fiul meu este acum forțat să se obișnuiască.

— Ferestrele sunt ochii, și ușa este gura. Dar nu are nas. Îl trag mai aproape de mine. Imaginația unui copil de șase ani, dar totuși cuvintele lui mă macină.