Descarca Mr. Mercedes de Stephen King in format pdf.

STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor ’50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui – s-a apucat să aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică.

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele — 4 — lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar. Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2010 venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari.

MERCEDESUL CENUŞIU

9-10 aprilie 2009

Augie Odenkirk avea un Datsun din 1997, care încă mergea bine în ciuda kilometrajului mare; însă consuma mult, iar benzina era scumpă, mai ales pentru un şomer. Din păcate, Centrul Municipal se afla în partea cealaltă a oraşului, aşa că s-a hotărât să ia ultimul autobuz. A coborât la unsprezece şi douăzeci, ducând rucsacul în spate şi sacul de dormit sub braţ. Îşi zicea că sacul ăla îi va fi de mare folos, mai ales înspre ceasurile trei ale dimineţii. Căci vremea era umedă şi rece. — Baftă, omule! îi urase şoferul autobuzului la coborâre. Măcar şi pentru că eşti primul la coadă, tot trebuie să capeţi ceva. Numai că nu era primul.

Când Augie ajunse la aleea în pantă, care ducea la amfiteatru, observă un grup de cel puţin douăzeci de oameni aşteptând deja în faţa şirului de uşi. Unii stăteau în picioare, cei mai mulţi îşi aduseseră scăunele pliante şi se aşezaseră pe ele. Fuseseră montaţi nişte stâlpi între care era întinsă banda galbenă avertizând că TRECEREA era INTERZISĂ, iar aceştia creau un traseu complicat, asemănător unui labirint. Augie era familiarizat cu genul acesta de amenajări; le văzuse şi în cinematografe, şi în banca aceea căreia îi era dator-vândut şi le înţelegea foarte bine scopul: să înghesuie cât mai multe persoane într-un spaţiu cât mai mic. Când se apropie de capătul a ceea ce va deveni curând un rând lung de candidaţi în căutarea unui loc de muncă, înşiruiţi asemenea unor dansatori de conga, Augie se simţi deopotrivă uluit şi şocat văzând că ultima femeie de la coadă avea un port-bebe în care dormea un copilaş. Obrajii celui — 7 — mic erau înroşiţi de frig şi avea o uşoară hârâială în respiraţie. Femeia auzi gâfâitul lui Augie şi se întoarse spre el. Era tânără şi destul de drăguţă, în ciuda cearcănelor negre de sub ochi. La picioare avea o sacoşă matlasată. Augie presupuse că în ea se aflau toate cele trebuincioase bebeluşului. — Bună, îl întâmpină ea. Şi bun venit în Clubul Celor Care Se Scoală Devreme. — Să sperăm că vom ajunge departe. Se gândi puţin, ajunse la concluzia că „la naiba” şi întinse mâna. — August Odenkirk. Augie. Am fost disponibilizat de curând. Aşa se zice în secolul douăzeci şi unu când eşti pus pe liber. Tânăra i-o strânse ferm, câtuşi de puţin timid.

— Eu sunt Janice Cray, iar gogoloiul ăsta e fetiţa mea, Patti. Cred că pot spune că şi eu am fost disponibilizată. Lucram ca menajeră la o familie drăguţă din Sugar Heights. Domnul are… cum să zic… o afacere cu maşini. Augie se strâmbă. Janice dădu din cap. — Da, ştiu. Mi-a zis că-i pare rău să mă dea afară, dar sunt nevoiţi să strângă cureaua. — Se tot întâmplă chestii dintr-astea în ultima vreme, murmură Augie, spunându-şi în gând: Dar chiar n-ai găsit pe nimeni să stea cu asta mică? Nicio bonă? Chiar nimeni? — A trebuit s-o iau cu mine. Evident că Janice Cray nu trebuia să fie înzestrată cu calităţi telepatice ca să-şi dea seama ce gândeşte el. — N-am avut cu cine s-o las. Zău că nu. Fata de la mine de pe stradă nu poate să stea toată noaptea, chiar dacă, prin absurd, mi-aş permite s-o plătesc, ceea ce nu e cazul