Chiar aici şi acum, după cum obişnuia să spună un vechi prieten, ne aflăm în prezentul fluid, unde clarviziunea nu garantează niciodată o vedere perfectă. Aici: cam la şaizeci de metri, înălţimea la care un vultur planează deasupra marginii vest-îndepărtate a Wisconsinului, unde meandrele fluviului Mississippi trasează o graniţă naturală. Acum: o dimineaţă de vineri la mijlocul lui iunie la câţiva ani după trecerea deopotrivă într-un nou secol şi într-un nou mileniu, cu mersul lor nestatornic atât de ascuns, încât un orb are şanse mai mari de-a vedea ce ne aşteaptă decât noi toţi laolaltă. Chiar aici şi-acum, ora e cu puţin trecută de şase dimineaţa şi soarele e jos pe cerul dinspre răsărit fără pată de nor, o minge grasă, galben-albicioasă şi încrezătoare, înaintând mereu ca prima dată spre viitor şi lăsând în urma sa trecutul tot mai dens, care se-ntunecă pe măsură ce sendepărtează, lăsându-ne pe toţi fără vedere. Jos, soarele de abia răsărit oferă valurilor largi şi moi ale fluviului o strălucire plumburie. Lumina lui scânteiază pe şinele Căilor Ferate Burlington Northern Santa Fe ce trec între malul fluviului şi dosul caselor dărăpănate cu etaj dispuse de-a lungul County Road Oo, cunoscut şi ca Nailhouse Row, punctul cel mai jos al orăşelului cu aspect tihnit care se întinde pe deal în sus şi-nspre est, sub noi. În clipa aceasta, în ţinutul Coulee viaţa pare să-şi ţină răsuflarea.

Aerul nemişcat din jurul nostru e de-o puritate şi dulceaţă atât de uluitoare, încât ai crede că un om ar putea simţi mirosul unei ridichi smulse din pământ de la distanţă de-un kilometru. Mişcându-ne către soare, planăm în direcţia opusă fluviului, peste şinele strălucitoare, peste curţile din spatele caselor şi acoperişurile de pe Nailhouse Row, apoi peste un şir de motociclete Harley-Davidson înclinate pe proptele. Aceste căsuţe dizgraţioase au fost construite la începutul secolului de curând încheiat pentru turnătorii, matriţerii şi macaragiii angajaţi de fabrica Pederson Nail. Bazându-se pe faptul că e puţin probabil ca nişte muncitori simpli să se plângă de defectele locuinţelor oferite gratis, au fost construite cât mai ieftin posibil. (Pederson Nail, care suferise multiple hemoragii în cursul anilor cincizeci, sângerase în cele din urmă până la moartea survenită în 1963.) Harley-urile în aşteptare sugerează că forţa de muncă din fabrică a fost înlocuită de-o gaşcă de motociclişti. Aspectul uniform feroce al proprietarilor acelor Harley-uri, bărbaţi cu păr zburlit, bărbi stufoase, burţi lăsate, purtând cercei, geci de piele neagră şi afişând danturi nu tocmai complete, ar părea să susţină această presupunere. Ca majoritatea presupunerilor, aceasta conţine o jumătate de adevăr instabilă. Actualii rezidenţi de pe Nailhouse Row, pe care localnicii bănuitori i-au numit Thunder Five la scurt timp după ce au preluat casele de-a lungul fluviului, nu pot fi catalogaţi atât de uşor. Au slujbe calificate în cadrul Fabricii de Bere Kingsland, aflată chiar la ieşirea din oraş dinspre sud şi cu o stradă mai la est de Mississippi. Dacă ne uităm în dreapta noastră, vedem „cel mai mare bax de şase sticle din lume”, rezervoare de depozitare pe care s-a scris cu litere uriaşe „Kingsland Old-Time Lager”.

Bărbaţii care locuiesc pe Nailhouse Row se întâlnesc în campusul UrbanaChampaign al Universităţii din Illinois, unde majoritatea, cu excepţia unuia, au fost studenţi, urmând cursurile facultăţilor de engleză şi filosofie. (Excepţia era un chirurg rezident la spitalul universitar UI-UC.) Simt o plăcere ironică în a fi numiţi Thunder Five: numele li se pare că are o dulce sonoritate de desen animat. Ei îşi spun „Drojdia Hegeliană”. Aceşti domni alcătuiesc o echipă interesantă, şi vom face cunoştinţă cu ei mai târziu. Pentru moment, avem timp doar să observăm afişele pictate de mână lipite pe faţadele mai multor case, pe două felinare şi pe câteva clădiri abandonate.

Pe acestea scrie: PESCARULE, MAI BINE TE-AI RUGA DUMNEZEULUI TĂU DE RAHAT SĂ NU TE PRINDEM NOI PRIMII! AMINTEŞTE-ŢI DE AMY!

De la Nailhouse Row, Chase Street urcă abrupt pe deal printre clădiri aliniate la milimetru cu faţade scorojite, nevopsite, de culoarea negurii: vechiul hotel Nelson, unde dormitează câţiva rezidenţi aduşi la sapă de lemn, o tavernă cu faţadă neagră, un magazin obosit de pantofi afişând cizme Red Wing în spatele vitrinei semiopace, alte câteva clădiri întunecoase fără niciun semn care să le identifice funcţia şi care par ciudat de onirice şi vaporoase. Structurile acestea au aerul unei reînvieri eşuate, părând să fi fost salvate din întunecatul teritoriu al apusului deşi erau încă moarte. Într-un fel, exact asta li s-a întâmplat. O dungă orizontală maronie, la trei metri deasupra trotuarului pe faţada hotelului Nelson şi la jumătate de metru deasupra terenului elevat pe faţadele cenuşii ale ultimelor două clădirii din partea opusă, reprezintă nivelul maxim la care a ajuns apa la viitura din 1965, când Mississippi s-a revărsat, a înghiţit şinele de cale ferată şi tot Nailhouse Row şi a urcat aproape până în capătul Chase Street. Acolo unde Chase se ridică deasupra cotei de inundaţie şi terenul se îndreaptă, se lărgeşte şi se transformă în strada principală din French Landing, oraşul de sub noi. Cinematograful Agincourt, barul şi restaurantul Taproom, First Farmer State Bank, studioul fotografic Samuel Stutz (care scoate bani constant din poze de absolvire, poze de nuntă şi portrete cu copii) şi magazine, nu relicve fantomatice de magazine, îi mărginesc trotuarele grunjoase: farmacia Benton's Rexall, Reliable Hardware, Saturday Night Video, Regal Clothing, Schmitt's Allsorts Emporium, magazine care vând echipamente electronice, reviste şi felicitări, jucării şi haine sport purtând siglele echipelor Brewers, Twins, Packers, Vikings şi-a Universităţii din Wisconsin.

După câteva cvartale, numele străzii se schimbă în Lyall Road, iar clădirile se separă şi se micşorează: structuri de lemn pe un singur nivel în faţa cărora sunt anunţuri care fac reclamă la birouri de asigurare şi agenţii de turism; după asta, strada devine autostrada care porneşte spre vest pe lângă un 7-Eleven, sala Reinhold T. Grauer-hammer VFW, o mare reprezentanţă de unelte agricole cunoscută prin părţile acestea drept Goltz's şi străbate un peisaj compus din câmpii plate, neîntrerupte. Dacă ne mai ridicăm treizeci de metri în văzduhul imaculat şi facem o radiografie a ceea ce se-ntinde dedesubtul şi înaintea noastră, vedem morene sporadice, râpe, dealuri teşite acoperite de pini, văi bogate în argilă invizibile de la nivelul solului până când ajungi lângă ele, râuri şerpuitoare, câmpii peticite care se întind pe kilometri întregi şi orăşele – unul dintre ele, Centralia, nefiind altceva decât o mână de clădiri risipite în jurul intersecţiei a două autostrăzi înguste, 35 şi 93.

Descarca Casa Intunericului de Stephen King in format pdf.