Primele mele amintiri fericite sunt despre cum mă jucam aproape de ocean. Familia începuse să-și petreacă verile la Cape Cod. Pădurile joase de pin, dunele înalte, spațiile întinse cu nisip alb – ne simțeam ca acasă. Petreceam ore întregi la plajă, scufundându-ne printre valuri, făcând surfing sau înotând în adânc. Vară după vară, casa noastră se umplea cu prieteni și rude – apoi au venit soții și soțiile noastre și copiii. Era un rai împărtășit din plin. Mirosul aerului, cerul deschis, marea mereu îmbietoare, toate îmi ordonau spațiul propriei vieți – dincolo de orice problemă pe care aș fi ascuns-o în inima mea. Apoi, într-o dimineață, nu cu mult timp în urmă, puzderia de prieteni și de rude a gonit către plajă fără mine. De unde înainte trebuia să fiu scoasă cu forța din apă, ca să merg să mănânc, acum nu mai eram în stare nici să pășesc pe nisip, nici să înot în ocean. După zeci de ani în care starea de sănătate mi se tot deteriorase, primisem, în final, un diagnostic: aveam o boală genetică incurabilă, iar tratamentul principal consta în analgezice. Stăteam pe prispa casei de vacanță și mă uitam, cu inima mâhnită și sfâșiată de singurătate, cum ieșeau mașinile din parcare, îndreptându-se către plajă. Printre lacrimi, mai aveam o singură dorință: „Te rog, te rog, să găsesc calea către pace, să iubesc viața, orice-ar fi!“ Această carte este rezultatul căutării unui loc al păcii, al conexiunii și al libertății interioare, dincolo de cele mai grele provocări. Îmi place să numesc acest loc „adevăratul refugiu“, întrucât nu depinde de ce se află în afara noastră – situații, persoane, remedii, nici măcar de stări sau de emoții. Toți visăm la un asemenea refugiu. Este substratul dorințelor și al fricilor noastre. Sperăm să ne putem descurca în orice situație. Vrem să avem încredere în noi, să avem încredere în această viață. Vrem să trăim din preaplinul propriei ființe.

Căutarea acestui refugiu m-a condus spre învățăturile spirituale budiste, care deja se aflau în centrul vieții mele. Sunt psiholog clinician și am predat tehnici de meditație vreme de treizeci de ani. De asemenea, sunt fondatorul Insight Meditation Community, din Washington D.C. Lucrul cu propria persoană și cu alții a dus la scrierea primei mele cărți, intitulată Acceptarea necondiționată, în care am încercat să le arăt psihologilor și oamenilor, în general, cum să mediteze în vederea vindecării emoționale. Când mi-am primit diagnosticul și mi-a fost zdruncinată lumea, învățăturile după care mă ghidasem înainte au devenit mai proeminente, mai vii. În tradiția budistă pe care o am în vedere, cuvântul dukkha, din idiomul pali, este folosit pentru a descrie durerea emoțională care ne traversează viețile. Adesea tradus ca „suferință“, dukkha înglobează toate experiențele noastre legate de stres, insatisfacție, anxietate, supărare, frustrări sau neliniște primară. Termenul desemna, inițial, o căruță cu roți stricate. Când suferim, suntem descentrați, înaintând greoi pe drumul propriei vieți. Ne simțim frânți, „depășiți“ de situație, nu avem apartenență. Uneori, apare și o oarecare neliniște; alteori, resimțim totul ca pe o durere acută, ca pe o mâhnire combinată cu frică. Dar, dacă luăm bine aminte la noi, singurătatea capătă sens, în culisele acestor emoții de suprafață. Descoperim ceva ce ne domină viața în mod fundamental.