Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un șarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgomotelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâșnetul furios și intimidant al avioanelor cu reacție care brăzdează cerul ca niște fulgere; uruitul înfundat și amenințător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îți zgâlțâie până și temelia casei… Chiar și neînsemnatele zgomote casnice din ziua de azi, oricât de benefică poate fi acțiunea lor, tot au ceva alarmant. Mașinile de spălat vase, frigiderele, oalele sub presiune, plângărețele aspiratoare, toate par să spună: „Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control…“ 

O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceașca aburindă pusă în fața mea. Mirosea frumos. 

― Mai doriți și altceva? Un sandvici gustos cu șuncă și banană? Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria – sau, ocazional, flambate cu zahăr și rom. În mintea mea, șunca era obligatoriu corelată cu ouăle. Totuși, când ești în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un „sandvici gustos cu șuncă și banană“. 

Deși trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat –, în toate celelalte privințe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mogule, dar pentru asta aș fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau în Bloomsbury ori în Streatham – pentru mine ar fi fost același lucru. 

Cu excepția uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Existam într-o lume a mea, proprie. Totuși, în acea seară anume, suferisem una dintre acele bruște schimbări totale a sentimentelor pe care le cunosc toți scriitorii. Arhitectura mogulă, împărații moguli, modul de viață mogul și toate problemele fascinante izvorâte din acesta își pierdură deodată importanța. Ce mai contau? De ce voiam să scriu despre ele? Am frunzărit în urmă câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. 

Totul îmi părea egal de anost – prost scris și deosebit de lipsit de interes. Indiferent cine spusese „Istoria este o prostie“ (Henry Ford?), avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat și m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem… După senzațiile mele interne, se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta fusese demult. M-am dus și m-am uitat în frigider. Mai era o rămășiță de limbă uscată. Am privit-o fără nici o plăcere.

Continuă să citești cartea în format pdf după descărcare …