Hercule Poirot privi cu interes și apreciere spre tânăra femeie care fusese poftită în cameră. Nu fusese nimic special în legătură cu scrisoarea trimisă de ea. Era pur și simplu o cerere pentru o întâlnire, fără nici un fel de aluzie la ceea ce se afla în spatele acestei solicitări. O epistolă scurtă și în stil de afaceri. 

Doar fermitatea scrisului de mână al Carlei Lemarchant indica faptul că era vorba despre o femeie tânără. Și acum, iată că ea se afla aici, în carne și oase: o tânără înaltă, zveltă, abia trecută de douăzeci de ani. Tipul de femeie pe care cu siguranță o privești și a doua oară. Veșmintele îi erau de calitate, o haină bine croită și o fustă scumpe și blănuri de lux. Capul avea o poziție mândră, fruntea înaltă, nasul micuț și bărbia hotărâtă. Părea să fie foarte plină de viață. Această vitalitate, mai degrabă decât frumusețea ei, ieșea în evidență. Înainte de sosirea ei, Hercule Poirot se simțise bătrân... acum se simțea reîntinerit... viu... alert! 

În timp ce se apropia ca s-o salute, îi observă ochii de un cenușiu-închis studiindu-l cu atenție. Era foarte concentrată. Femeia se așeză și acceptă țigara pe care i-o oferi el. După ce i-o aprinse, stătu un minut, două, fumând, privindu-l în continuare cu acea căutătură serioasă și gânditoare. 

Poirot spuse cu blândețe: 

– Da, chiar trebuie luată o decizie, nu-i așa? Tânăra tresări. 

– Poftim? Vocea ei era atrăgătoare, cu o notă gravă abia perceptibilă, dar plăcută. – Încercați să vă hotărâți dacă sunt un escroc sau omul de care aveți nevoie, nu-i așa? 

– Ei bine, da... Ceva de genul ăsta, spuse ea zâmbind. Vedeți, domnule Poirot, nu... nu arătați chiar așa cum mi-am imaginat eu. 

– Și sunt bătrân, nu-i așa? Mai bătrân decât v-ați imaginat? 

– Da, și asta. Ezită. Sunt sinceră, să știți. Vreau... trebuie să am... tot ceea ce e mai bun. 

– Fiți pe pace, o asigură Hercule Poirot. Chiar sunt cel mai bun. 

– Nu sunteți deloc modest... observă Carla. Oricum ar fi, înclin să vă cred pe cuvânt.