― Înțelegi, nu-i așa, că trebuie să moară? Întrebarea pluti în aerul nemișcat al nopții, păru să zăbovească o clipă, apoi se pierdu în întuneric înspre Marea Moartă. Hercule Poirot se opri un minut cu mâna pe cremona ferestrei. Încruntându-se, închise hotărât geamul, oprind pătrunderea aerului nopții, atât de periculos. Hercule Poirot fusese crescut în ideea că aerul de afară trebuie să rămână afară și, mai ales, că aerul nopții e periculos pentru sănătate. În timp ce trăgea draperiile acoperind bine fereastra și se îndrepta spre pat, Poirot zâmbi îngăduitor pentru sine. „Înțelegi, nu-i așa, că trebuie să moară?“ Curioase aceste cuvinte pe care detectivul Hercule Poirot le auzea în prima noapte petrecută în Ierusalim. 

― E clar – oriunde mă duc, există ceva care îmi amintește de crimă! murmură el. Continuă să zâmbească aducându-și aminte de o istorioară referitoare la romancierul Anthony Trollope, pe care o auzise odată. Trollope traversa Atlanticul, când îi surprinsese pe doi colegi de călătorie discutând despre un fragment dintr-un roman de-al său, publicat de curând. „E foarte bun, declarase unul din ei. Dar ar trebui să o omoare pe bătrâna aia plicticoasă.“ Cu un zâmbet larg, romancierul le replicase: „Domnilor, vă sunt foarte recunoscător! 

Mă duc imediat să o omor!“ Hercule Poirot se întrebă ce anume determinase rostirea cuvintelor pe care tocmai le auzise. Probabil o colaborare în privința unei cărți sau a unei piese de teatru. Încă zâmbind, își zise: „S-ar putea ca într-o zi să-mi amintesc de cuvintele astea, iar înțelesul lor să fie mult mai sinistru“. Acum își amintea că vocea care le rostise avusese un ton ciudat de pătimaș – un tremur care vădea o încordare emoțională intensă. O voce de bărbat – sau de băiat… În timp ce stingea veioza de lângă pat, Hercule Poirot gândi: „Ar trebui să pot recunoaște acea voce…“