Îngăduitorule Cititor al acestei epistole premergătoare, Ai deschis curios această carte şi parcurgi rândurile de faţă din două motive posibile, care de fapt pot să se şi completeze, nu neapărat să se excludă. Fie pentru că, probabil, deja ai citit câte ceva de apreciatul romancier franco-libanez Amin Maalouf, din ale sale reverii exotice levantine, ce emană parfumurile discrete ale unei lumi seducătoare, pe care mereu ne-am dorit să o cunoaştem mai intens şi de care totuşi mereu am fugit, atraşi simultan de prea-realul nostru Occident. 

Fie pentru că eşti în acel moment, precis şi vag în acelaşi timp, al existenţei tale când un cuvânt-semafor, precum „identitate”, pe care-l regăseşti pe coperta volumului, pare că ar mai putea conţine ceva din panaceul secret ce te-ar ajuta să-ţi găseşti răspunsurile la întrebările despre cine eşti, de unde vii şi încotro vei merge. Aşadar, eşti aici fie că te-ai hrănit deja din Levantul imaginar al romancierului Maalouf, citind Leon Africanul (1986), Samarkand (1988), Grădinile luminii (1991), Primul secol după Béatrice (1992), Stânca lui Tanios (1993), Scările Levantului (1996) sau Periplul lui Baldassare (2000), fie fiindcă te-ai luat deja la trântă de idei cu iconoclasmul din eseurile sale provocatoare, Cruciadele văzute de arabi (1983) sau Naufragiul civilizaţiilor (2019). Te avertizez însă că eseul de faţă, Identităţi ucigaşe (1998), nu conţine nimic din toate acestea şi totuşi, simultan, le înglobează pe toate. 

De asemenea, dacă te-ai lăsat furat de titlul de pe copertă, ce are legătură cu „identităţile” în fertila lor varietate, cu acest termen frisonant adică, ce ne bântuie discret şi tăcut pe fiecare dintre noi în diverse momente ale traseului nostru biografic, aşteptând răspunsuri la întrebări fundamentale despre aderenţele şi rădăcinile la lumea aceasta nebună, nebună în care ne e dat să trăim, s-ar putea să te trezeşti cu şi mai multe nelinişti, angoase, dezorientări. Cu toate acestea, chiar dacă te descurajez de la început, blocându-ţi aşteptările, negându-ţi răspunsurile, cred totuşi că rândurile care urmează îţi vor părea extrem de provocatoare, având o legătură tainică cu ambele motive invocate mai sus. Pe măsură ce te adânceşti în mrejele textului, vei recunoaşte în tăişul retoric şi în varietatea exemplelor arhipersonajul exotic care populează lumea romanescă a lui Maalouf, plasat mereu la acea frontieră misterioasă, invizibilă dintre Levant şi Apus, şi vei vibra la critica acidă referitoare la deriva culturală a lumii noastre, aşa cum apare în eseurile sale. 

Totodată, trebuie spus că „identitatea” la Maalouf nu are nimic din ariditatea conceptuală a studiilor psihosociale, neoferindu-ţi răspunsuri capitale, ci şi mai multe întrebări viscerale. Cartea nu are niciun aer „academic”, discursul nu este ex cathedra, n-are pretenţia axiomelor doctrinare, şi nu vei uita nicio clipă citind- o că îţi vorbeşte aici un romancier travestit în eseist. Or, tocmai acest fapt îl atrage pe cititorul curios şi autorul nostru pare că ştie prea bine această stratagemă de seducţie.