13 lucruri pe care oamenii puternici mental nu le fac Amy Morin descarca gratis PDF.

INTRODUCERE

Aveam 23 de ani când mama a murit subit, în urma unui anevrism cerebral. Fusese întotdeauna o femeie sănătoasă, muncitoare, plină de energie, care nu avusese niciodată vreo problemă de sănătate. De fapt, mă întâlnisem cu ea chiar cu o seară înainte să moară. Fuseserăm la o sală de spectacole ca să urmărim un campionat de baschet între echipe de liceu. Râdea, vorbea și se bucura de viață, așa cum făcuse întotdeauna. Dar după numai 24 de ore, a murit. Pierderea mamei m-a afectat profund. Nu-mi puteam imagina cum aveam să trăiesc restul vieții fără sfaturile, râsul sau dragostea ei. Pe atunci, lucram ca terapeut la un centru comunitar pentru sănătate mentală și mi-am luat liber câteva săptămâni ca să-mi plâng durerea în intimitate. Eram conștientă că nu le puteam fi de un real folos altora dacă nu reușeam să-mi gestionez propriile sentimente. Trebuia să încep să mă obișnuiesc cu o viață în care mama nu mai era prezentă. N-a fost ușor, dar m-am străduit să mă pun din nou pe picioare. Din experiența mea ca terapeut, știam că timpul nu vindecă nimic; rapiditatea cu care ne revenim depinde de modul în care alegem să ne petrecem acel timp. Am înțeles că suferința era un proces necesar, care avea sămi atenueze durerea în cele din urmă, așa că mi-am permis să fiu tristă, să mă înfurii și să accept ce pierdusem cu adevărat atunci când a murit mama. Nu era vorba doar de dorul de ea, ci și de constatarea dureroasă că nu avea să mai fie niciodată alături, la evenimentele importante din viața mea. Eram tristă și pentru că nu mai apucase să se bucure de lucrurile pe care le așteptase cu nerăbdare – de exemplu, să se pensioneze și să devină bunică.

Cu sprijinul familiei și al prietenilor și cu credință în Dumnezeu, am ajuns la un sentiment de pace interioară. Pe măsură ce viața și-a urmat cursul, am reușit să-mi aduc aminte de mama cu un zâmbet, mai degrabă decât cu tristețe. Câțiva ani mai târziu, când se apropia cea de-a treia comemorare a morții mamei, am discutat cu Lincoln, soțul meu, cum puteam să-i cinstim cel mai bine memoria, în acel sfârșit de săptămână. Sâmbătă seara, eram invitați de prieteni să urmărim împreună un meci de baschet. Coincidență, meciul se juca în aceeași sală unde fusesem ultima dată cu mama. Am discutat cu Lincoln despre cum maș fi simțit, mergând în locul în care o văzusem cu trei ani în urmă, cu o seară înainte să moară. Am ajuns la concluzia c-ar fi putut fi o ocazie minunată de a-mi aminti de ea. În fond, aveam doar amintiri foarte plăcute despre acea seară. Am râs, am avut ocazia să vorbim despre tot felul de lucruri și am petrecut o seară excelentă.

Mama chiar prezisese că sora mea avea să se mărite cu prietenul ei de la acea vreme – iar câțiva ani mai târziu, profeția ei s-a adeverit. Așa că am fost cu Lincoln în acea sală de evenimente, unde ne-am simțit bine împreună cu prietenii noștri. Știam că asta și-ar fi dorit mama. Era un sentiment plăcut să mă întorc în acel loc și să mă simt bine acolo. Dar nici n-am apucat bine să mă bucur de progresele făcute în acceptarea morții mamei, că întreaga mea viață a fost dată din nou peste cap. După ce ne-am întors acasă de la meciul de baschet, Lincoln s-a plâns de dureri de spate. Își fracturase niște vertebre într-un accident de mașină, cu câțiva ani în urmă, așa că nu era ceva neobișnuit să-l doară spatele. Dar, după numai câteva minute, s-a prăbușit. Am chemat ambulanța, care a venit în câteva minute și l-a dus la spital. Am sunat-o pe soacra mea și m-am întâlnit cu familia lui în camera de urgență. După câteva minute petrecute în sala de așteptare de la urgențe, am fost chemați într-o încăpere privată. Înainte ca doctorul să scoată un cuvânt, am știut ce urma să spună.

Lincoln murise. Avusese un atac de cord. În același sfârșit de săptămână în care am comemorat trei ani de la moartea mamei, m-am trezit văduvă. Totul era fără noimă. Lincoln avea doar 26 de ani și nu se plânsese niciodată de probleme cu inima. Cum era posibil să fie acum aici, iar peste un minut să dispară? Încă încercam să mă obișnuiesc să trăiesc fără mama, iar acum trebuia să învăț că Lincoln nu mai făcea parte din viața mea. Nu-mi imaginam cum aveam să trec peste asta. Confruntarea cu moartea partenerului de viață este o experiență care depășește granițele realității. Trebuia să mă gândesc la multe lucruri și să fac alegeri într-un moment în care, pur și simplu, nu eram în stare să decid nimic. În decurs de câteva ore, am fost nevoită să încep să iau decizii în toate privințele, de la aranjamentele funerare până la formularea necrologului. Nu era timp să mă obișnuiesc treptat cu realitatea situației; eram de-a dreptul copleșită. Noroc că în viața mea existau mulți oameni care m-au ajutat. Experiența traumatică a pierderii unei persoane dragi este un proces individual, dar prietenii iubitori și familia mi-au fost, cu siguranță, de ajutor. Uneori, părea mai ușor, alteori lucrurile se înrăutățeau.

Chiar când credeam că eram pe drumul cel bun, după colț mă pândea o tristețe copleșitoare. Durerea pierderii unei persoane apropiate este un proces epuizant din toate punctele de vedere: emoțional, mental și fizic. Erau foarte multe lucruri care mă întristau. Eram tristă când mă gândeam la familia soțului meu, știind cât de mult îl iubiseră. Mă întristau toate lucrurile de care Lincoln nu se mai putea bucura. Și eram tristă gândindu-mă la tot ce nu mai puteam să facem împreună, ca să nu mai spun cât de dor îmi era de el. Mi-am luat liber de la serviciu cât de mult am putut.

Am trăit acele luni mai mult ca prin ceață; în fiecare zi, nu vedeam mai departe de pasul următor. Dar nu puteam să rămân acasă pentru totdeauna. Acum, nu mai aveam decât un singur venit, așa că trebuia să mă întorc la birou. După două luni, m-a sunat șeful meu, care m-a întrebat când aveam de gând să revin la lucru. Clienții mei fuseseră informați că urma să lipsesc de la serviciu o perioadă nedeterminată, având o urgență în familie. Nu li se dăduse nici un fel de interval temporal pentru absența mea, de vreme ce nu se știa sigur ce urma să se întâmple. Dar venise momentul când aveau nevoie de un răspuns. Evident că nu depășisem perioada dureroasă și, cu siguranță, nu mă simțeam „mai bine“, dar trebuia să-mi reiau activitatea. La fel ca atunci când îmi pierdusem mama, trebuia să las timpul să treacă pentru a putea înfrunta durerea cu capul sus. Nu puteam nici s-o ignor, nici s-o dau la o parte. Trebuia să simt durerea, dar, în același timp, să acționez, încercând să ajut procesul de vindecare.

Nu-mi puteam permite să rămân blocată în emoțiile mele negative. Deși ar fi fost ușor să-mi plâng de milă ori să-mi retrăiesc amintirile, știam că nu ar fi fost un lucru bun. Trebuia să fac o alegere conștientă: să pășesc înainte pe drumul lung către o viață nouă, în care să mă regăsesc. Trebuia să mă hotărăsc dacă doream să continui unele proiecte pe care le începusem împreună cu Lincoln. Timp de câțiva ani, avuseserăm copii în plasament și ne gândeam ca, în cele din urmă, să adoptăm unul. Dar mai voiam, oare, să adopt un copil, rămasă acum singură? În următorii câțiva ani, am continuat să fac același lucru ca înainte, oferind în special plasament familial de urgență și temporar. Dar nu eram sigură că mai voiam să adopt un copil fără Lincoln.