Odată, într-o seară caldă de septembrie, câţiva fraţi începători ai Mănăstirii Pecerska din Pskov, pe atunci încă foarte tineri, furişându-ne pe coridoare şi galerii, printre vechile ziduri mănăstireşti, am ajuns undeva sus pe un deal, deasupra livezii şi a unor lanuri, unde ne-am aşezat confortabil. Stând de vorbă, am început să ne amintim cum a ajuns fiecare dintre noi la mănăstire. Şi cu cât ne ascultam mai mult unul pe altul, cu atât mai mult ne minunam. Era anul 1984. Noi eram doar cinci. Patru crescuserăm în familii necredincioase şi nici al cincilea, care era fiu de preot, nu avusese despre cei ce pleacă la mănăstire nişte concepţii prea diferite de ale noastre, care erau pur sovietice. Cu un an în urmă toţi eram convinşi că în vremea noastră merg la mănăstire ori oamenii fanatici, ori oamenii disperaţi, neîmpliniţi în viaţă. Numai aceştia! Şi, în plus, victimele iubirii neîmpărtăşite. Dar, uitându-ne unul la altul, am văzut cu totul altceva.

Cel mai tânăr dintre noi împlinise optsprezece ani, iar cel mai în vârstă douăzeci şi şase. Toţi eram nişte tineri sănătoşi, puternici şi simpatici. Unul terminase cu brio facultatea de matematică din cadrul universităţii, altul, în ciuda vârstei lui, devenise pictor renumit în Leningrad. Altul petrecuse prima parte a vieţii la New-York, unde lucra tatăl său, şi venise la mănăstire în al treilea an de facultate. Cel mai tânăr, fiul de preot, un sculptor talentat, doar ce terminase studiile la şcoala de artă. Iar eu, de asemenea, nu demult terminasem facultatea de scenaristică la VGIK1 . în general, cariera profesională a fiecăruia promitea să devină foarte înfloritoare pentru noi cei ce eram tineri atunci. De ce dar veniserăm la mănăstire şi doream din tot sufletul să rămânem pentru totdeauna aici? Răspunsul la această întrebare îl ştiam bine. Pentru că fiecăruia dintre noi i se revelase o lume minunată, care nu poate fi asemănată cu nimic. Şi această lume era mult mai atrăgătoare decât cea în care ne petrecuserăm până atunci acei puţini ani, care în felul lor fuseseră destul de fericiţi... Despre această lume minunată, în care oamenii trăiesc după cu totul alte legi decât în viaţa obişnuită, despre această lume nesfârşit de luminoasă, plină de iubire şi de descoperiri îmbucurătoare, de nădejde şi de fericire, de ispite, de biruinţe şi de aflarea sensului smereniei şi, mai ales despre manifestările minunate ale puterii şi ajutorului lui Dumnezeu, vreau să povestesc în această carte. Nu a fost nevoie să născocesc nimic, tot ceea ce veţi citi aici s-a petrecut în realitate. Mulţi dintre cei despre care voi povesti trăiesc şi astăzi.