Au fost prea multe momentele în care mi-am spus că acum îl voi cunoaşte pe adevăratul Marco. De fapt, am crezut dintotdeauna că îl cunosc atât de bine, cu tot ceea ce ţine de el. Eram convinsă că îl cunosc mai bine decât mă cunoşteam pe mine însămi, tocmai pentru că am uitat de mine pentru a descoperi tot mai mult din ceea ce îl forma pe el ca persoană. Acum cred că de fapt, nu l-am cunoscut niciodată, aşa cum nici el nu m-a cunoscut pe mine cu adevărat. Pentru că Marco era o enigmă şi continua să fie una, indiferent de cât mă luptam eu să-l desluşesc. Găseam mereu câte ceva nou în ochii lui, în faptele sale, în decizii şi în sentimente. Era un haos şi odată cu el, întreaga mea viaţă devenise aşa. Poate pentru asta l-am iubit mai mult decât orice pe lume.

El reuşise să mă scoată din toată monotonia vieţii care mi se părea tot mai plictisitoare, tot mai lipsită de sens. Pentru că aşa fusesem dintotdeauna, o răzvrătită, o adolescentă rebelă mereu în căutare de nou şi o doritoare înfocată de a obţine lucruri imposibile. Eram înnebunită după adrenalină, după senzaţia de libertate şi după nevoia constantă de a mă simţi independentă. Căutam să găsesc acel ceva care să spargă liniştea de pretutindeni. Apoi, l-am întâlnit pe el. L-am întâlnit pur întâmplător, ca printr-o poveste ruptă dintr-un film, într-o zi şi într-un moment în care priorităţile mele erau cu totul altele, iar timpul meu era într-o continuă grabă. Totuşi, într-o noapte totul s-a oprit în loc, iar vieţile noastre s-au sincronizat şi au continuat să fie aşa încă mult timp după aceea. Marco a fost băiatul care m-a facut sa fiu fericită că trăiesc, care a născut în mine cele mai pure sentimente şi alături de care am trăit fiecare secundă din timpul iubirii noastre cu cea mai mare intensitate. Acest Marco devenise scopul şi sensul meu în viaţă, motivul pentru care nimic nu era imposibil şi pentru care aş fi schimbat întregul curs al lumii.