La ceva timp după ce ne-am mutat într-o fostă casă parohială anglicană dintr-un sat liniştit şi neînsemnat din Norfolk, am fost nevoit să urc în pod să caut sursa unui picurat lent, dar misterios. Cum în casa noastră nu există trepte spre pod, pentru a verifica am fost nevoit să urc o scară mobilă înaltă şi să mă răsucesc dizgraţios printr-un chepeng din tavan, acesta fiind şi motivul pentru care nu urcasem acolo pînă atunci (şi nici nu am revenit apoi cu entuziasm). După ce, în sfîrşit, m-am prăbuşit pe podea în semiîntuneric şi praf şi m-am ridicat cu greu în picioare, am fost surprins să descopăr o uşă secretă, care nu se vedea de nicăieri din afara casei, pe un perete exterior. Uşa s-a deschis uşor spre un spaţiu îngust din pod, cam cît tăblia unei mese, între frontoanele din faţa şi din spatele casei. Casele victoriene oferă adesea surprize arhitecturale, dar aceasta era cu totul de neînţeles: era imposibil de explicat de ce se străduise un arhitect să pună o uşă către un spaţiu lipsit de o utilitate sau un scop evident, însă acest spaţiu avea efectul magic şi neaşteptat de a oferi cea mai minunată privelişte.

Te cuprinde întotdeauna emoţia cînd priveşti un colţ de lume pe care îl cunoşti bine, dar pe care nu l-ai mai văzut pînă atunci din acel unghi. Mă aflam la cincizeci de picioare, probabil, deasupra solulului, ceea ce în centrul Norfolkului înseamnă că te poţi bucura de o panoramă. În faţă am văzut imediat vechea biserică de cremene căreia casa noastră îi fusese odată anexă. Dincolo de ea, pe o pantă lină şi separat de biserică şi de casa parohială, era satul de care aparţineau amîndouă. În depărtare, în cealaltă direcţie, se ridica Wymondham Abbey, o splendoare medievală dominînd linia orizontului la sud. Pe un cîmp aflat la jumătatea distanţei, un tractor duduia, trăgînd linii drepte pe sol. Toate celelalte privelişti, în fiecare direcţie, alcătuiau un peisaj rural englezesc, liniştit, plăcut şi etern.