Eréndira tocmai îşi îmbăia bunica atunci când începu să bată vântul nenorocirii ei. Uriaşul conac spoit cu var de lună, rătăcit în singurătatea deşertului, se cutremură până în temelii la cea dintâi rafală, însă Eréndira şi bunica ei erau deprinse cu vitregiile acelei naturi nesăbuite şi abia dacă luară aminte la tăria vântului, stând în baia împodobită cu şiruri de păuni şi mozaicuri puerile ca în termele romane. Bunica, goală şi mare, părea o frumoasă balenă albă în bazinul de marmură. Nepoata abia împlinise paisprezece ani, era slabă şi cu oase fragile, şi prea cuminte pentru vârsta ei. Cu o cumpătare ce avea ceva sacru îşi îmbăia bunica tur-nându-i apa în care f iersese ierburi tămăduitoare şi frunze înmiresmate, iar acestea i se lipeau de spinarea-i generoasă, de pletele metalice şi răvăşite, de umărul zdravăn tatuat fără milă, cu îndârjire marinărească.

— Azi-noapte am visat că aşteptam o scrisoare, spuse bunica. Eréndira, care nu vorbea niciodată decât împinsă de motive imperioase, o întrebă: — Ce zi era în vis? — Joi. — Atunci era o scrisoare aducătoare de veşti proaste, spuse  Eréndira, dar n-o să sosească în veci. Când termină cu îmbăiatul, o duse pe bunică în dormitorul ei. Era atât de grasă, că nu putea merge decât sprijinin-du-se de umărul nepoatei sau în bastonul ce părea o cârjă de episcop, dar chiar şi în mişcările cele mai anevoioase se vedea încă autoritatea unei măreţii învechite, în alcovul orânduit după gustul ei exagerat şi cu un dram de nebunie, ca de altfel toată casa, Eréndira mai avu nevoie de încă două ceasuri ca s-o pregătească pe bunică, îi descâlci părul şuviţă cu şuviţă, i-l parfumă şi pieptănă, îi puse o rochie cu flori tropicale, îi pudră faţa cu talc, îi vopsi buzele cu carmin, obrajii cu rumeneală, pleoapele cu mosc şi unghiile cu lac sidefiu, iar când sfârşi şi bunica ajunsese dichisită ca o păpuşă mai mare ca un om o duse în grădina artificială cu flori înăbuşitoare ca acelea de pe rochia ei, o aşeză într-un fotoliu ce avea lărgimea şi nobleţea unui tron şi o lăsă să asculte discurile efemere ale gramofonului cu pâlnie.

În timp ce bunica naviga prin mlaştinile trecutului, Eréndira se apucă să măture casa, întunecoasă şi pestriţă, cu mobile delirante şi statuete de cezari inventaţi, candelabre cu lacrimi de cristal şi îngeri de alabastru, un pian lăcuit în auriu şi nenumărate ceasuri de cele mai surprinzătoare forme şi dimensiuni, în curte era un rezervor unde se strângea de ani de zile apa adusă de indieni, cu spinarea, de la izvoare îndepărtate şi, legat de un belciug, un struţ rahitic, singura vietate cu pene ce a putut supravieţui chinului acelei clime nenorocite.

Se aflau departe de lume, în inima deşertului, lângă un cătun cu uliţe mizere şi fierbinţi, unde trădătorii se sinucideau de dezolare când bătea vântul nenorocirii. Refugiul acela de neînţeles fusese construit de bărbatul bunicii, un contrabandist legendar, pe nume Amadís, cu care ea a avut un fiu numit tot Amadís, tatăl Erendirei. Nimeni nu ştia nimic despre obârşia ori raţiunile acestei familii. Versiunea cea mai cunoscută în limba indienilor era că Amadís tatăl îşi răscumpărase frumoasa soţie dintr-un bordel din Antile, unde omorâse un bărbat cu lovituri de cuţit, şi o adusese pentru totdeauna în deşert, unde nu-l ajungea nici o pedeapsă. Când cei doi Amadís muriră, unul de friguri galbene, iar celălalt ciuruit de gloanţe într-o încăierare de rivali, femeia îngropa cadavrele în curte, le dădu afară pe cele paisprezece servitoare desculţe şi-şi nutri mai departe visele de grandoare în penumbra casei ascunse, graţie jertfei nepoatei bastarde pe care o crescuse de când s-a născut.