Ludwig Wittgenstein este cel mai bine cunoscut prin cele două opere filozofice principale ale sale, Tractatus Logico-Philosophicus, care a apărut la scurt timp după primul război mondial, şi Philosophische Untersuchungen (Cercetări filozofice), la care a lucrat pînă la moartea sa, în anul 1 951. Lăsînd la o parte scrierile sale publicate, Wittgenstein a fost de asemenea un om remarcabil, care a crescut într-o ambianţă remarcabilă. El şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-o familie şi într-o casă ce constituia unul din centrele culturale ale Vienei între anii 1885 şi 1 9 14, adică pe vremea uneia din cele mai fecunde, originale şi creatoare perioade în domeniile artei şi arhitecturii, muzicii şi literaturii, psihologiei şi filozofiei. Şi oricine a avut ocazia să-1 cunoască personal pe Wittgenstein observa curînd că el avea interese şi cunoştinţe în toate aceste domenii şi în altele. De aceea am încercat, în această carte, să schiţăm un tablou al Vienei habsburgice tîrzii şi al vieţii ei culturale. Credem că prezentînd acest tablou vom putea să facem mai bine înţelese preocupările intelectuale ale lui Wittgenstein, precum şi realizările sale. Totodată, trebuie să spunem de la început că această carte nu este în nici un fel o biografie a lui Wittgenstein, fie ea una personală sau intelectuală. Ne interesează aici, dimpotrivă, o problemă specifică, definită la sfîrşitul primului capitol, şi o soluţie ipotetică a acestei probleme care, dacă este bine întemeiată, va servi la restabilirea semnificaţiei legăturilor dintre Wittgenstein şi gîndirea şi arta de expresie germană a Vienei vremii sale, a acelor legături ce au fost puse în umbră ca urmare a raporturilor sale cu filozofii de limbă engleză, bunăoară din Cambridge şi Cornell. 

Pentru a aborda cu succes această problematică am fost siliţi - ţinînd seama de natura lucrului - să adunăm un corp substanţial de material probator, cu deosebire în ceea ce priveşte asemenea figuri relativ puţin familiare* cum sînt Karl Kraus şi Fritz Mauthner. Ne-am decis ca, în loc de a sacrifica prea mult din materialul adunat pentru a ne concentra numai asupra lui Wittgenstein, să prezentăm întreaga imagine, în toată bogăţia şi complexitatea ei, într-un fel care să facă din Wittgenstein figura crucială, dar nu singurul om ce stă pe scenă. Făcînd abstracţie de orice altceva, avem impresia că acestea sînt premisele unei prezentări vii! Trebuie adăugate cîteva observaţii cu caracter explicativ privitoare la structura cărţii şi la natura afirmaţiilor pe care le vom face în desfăşurarea argumentării pe care o cuprinde. În primul rînd, capitolul 2 nu intenţionează să ofere o istorie de tip convenţional a imperiului habsburgic tîrziu. ( În acest scop s-ar cere o persoană cu talentele şi experienţa unui Cari Schorske.) Mai degrabă, el reprezintă o colecţie de episoade exemplare şi teme, alese spre a oferi fundalul pentru analiza ce urmează. El se sprijină, în parte, pe rememorări autobiografice ale unor martori ca Bruno Walter şi Stefan Zweig şi pe scrieri ale unor autori contemporani ca Robert Musil, în parte pe convorbiri cu un mare număr de prieteni şi cunoştinţe în Viena şi în alte locuri, în parte pe autorităţi istorice consacrate. Pentru cel ce cunoaşte scrierile lui Musil şi Schorske capitolul nu va conţine surprize. Dimpotrivă, unul din lucrurile cele mai izbitoare pe care le-am aflat pregătind acest capitol a fost unanimitatea- împinsă adesea pînă la alegerea cuvintelor - dintre relatările şi descrierile diferiţilor autori şi interlocutori pe care ne-am sprijinit.