Noaptea trecută am știut că exiști: picătură de viață scursă din neant. Stăteam în întuneric, cu ochii larg deschiși și brusc, în acel întuneric, s-a aprins o scânteie de certitudine: da, erai acolo. Existai. Ca și cum primisem un glonț în piept. Mi-a stat inima. Și când a început iar să bată, cu bubuituri surde, bombardamente de stupoare, mi-am dat seama că mă prăbușesc întrun hău în care totul era confuz și înspăimântător. Și iată-mă acum, ferecată într-o frică ce-mi scaldă chipul, părul, gândurile. Mă pierd în ea. Încearcă să înțelegi: nu e frică de ceilalți. 

Nu-mi pasă mie de ceilalți. Nu e frică de Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu. Nu e frică de durere. Nu mă tem de durere. Mi-e frică de tine, de întâmplarea care te-a smuls din neant pentru a te agăța de pântecele meu. N-am fost niciodată pregătită să te primesc, chiar dacă te-am așteptat îndelung. Mi-am pus mereu cumplita întrebare: dacă nu ți-ar plăcea să te naști? Dacă într-o zi mi-o vei reproșa strigând: 

— Cine ți-a cerut să mă aduci pe lume, de ce m-ai adus aici, de ce? Viața e atât de extenuantă, copile! E un război ce se repetă zi de zi, iar momentele de bucurie sunt mici paranteze plătite cu un preț nemilos. Cum pot să aflu dacă n-ar fi mai bine să scap de tine, cum pot intui dacă nu vrei să te întorci în tăcere? Nici să-mi vorbești nu poți. Firimitura ta de viață e doar un nod de celule ce abia încep să se formeze. Poate nu e nici măcar viață, ci posibilitate de viață. Și totuși, ce n-aș da să mă poți ajuta cu un semn, cu un indiciu! Mama susține că eu i-am dat, de asta m-a adus pe lume. 

Mama mea, vezi, nu mă voia. Am apărut din greșeală, într-o clipă de neatenție. Ca să nu mă nasc, în fiecare seară dizolva un praf în apă. Pe urmă, îl bea, plângând. A băut până în seara în care m-am mișcat în pântecele ei și i-am dat un picior, să nu mă lepede. Tocmai își ducea paharul la gură. Imediat l-a îndepărtat, vărsându-i pe jos conținutul. După câteva luni, mă lăfăiam victorioasă la soare și nu știu dacă asta a fost bine sau rău. Când sunt fericită, mă gândesc că a fost bine, când sunt nefericită, mă gândesc că a fost rău. Totuși, până și când sunt nefericită cred că nu mi-ar fi plăcut să nu mă fi născut, pentru că nimic nu este mai rău decât nimicul. Eu, repet, nu mă tem de durere. Ea se naște odată cu noi, crește cu noi și ne obișnuim cu ea cum te obișnuiești cu faptul că ai două mâini și două picioare. De altfel, nu mi-e frică nici de moarte, pentru că dacă cineva moare, înseamnă că s-a născut, a ieșit din neant. Mi-e frică de neant, de neființă, adică de a nu fi existat vreodată, fie și din întâmplare, fie și din greșeală, fie și din nebăgare de seamă. Multe femei se întreabă: de ce să aduc un copil pe lume? 

Să-i fie foame, să-i fie frig, să ajungă să fie trădat și jignit, să moară în război sau de cine știe ce boală? Și își refuză speranța că foamea îi va fi săturată, că frigul îi va fi încălzit, că fidelitatea și respectul îi vor fi prieteni, că va trăi mult, fără a cunoaște bolile și războiul. Poate ele au dreptate. Dar nimicul este de preferat suferinței? Eu, chiar și în momentele de răgaz, în care plâng pentru eșecurile mele, pentru deziluziile mele, pentru chinurile mele, conchid că a suferi e preferabil nimicului. Și, dacă extind asta la viață, la dilema nașterii ori non-nașterii, sfârșesc prin a exclama că a te naște e mai bine decât a nu te naște. Cu toate astea, e normal să-ți impun un astfel de raționament? Nu-i ca și cum te-aș aduce pe lume pentru mine și gata? Nu mă interesează să te aduc pe lume pentru mine și gata. Cu atât mai mult cu cât n-am deloc nevoie de tine.