Perseu zăcea pe duşumea, distrus. Braţul lui, despărţit de trup, ţinea în sus capul retezat al Meduzei, de parcă ar fi vrut să îşi respingă atacatorul; şi, într-adevăr, Benedict Lennox se gândea că l-ar fi putut preface în piatră. Înainte de a cădea, Perseu ţinuse capul Meduzei foarte sus, pregătindu-se să facă un pas înainte.

Faţa Gorgonei era schimonosită de furie, şi ochii ei păreau să urmărească pe cineva. Era hidoasă, înfricoşătoare chiar, dar tatăl lui Benedict spunea că era o capodoperă, şi tata se pricepea la artă. Ocupa şi poziţia care se cuvenea unei capodopere, la capătul scării principale din Stratford Court, cu o oglindă mare în spatele ei, ca să poată fi văzută şi din spate. Benedict încerca întotdeauna să nu se uite spre ea când trecea pe acolo, dar acum nu prea avea cum s-o evite. Soclul se odihnea printre rămăşiţele oglinzii, în timp ce Perseu şi trofeul său zăceau în bucăţele pe palier, printre cioburile strălucitoare de sticlă spartă.

– Ştii ceva despre asta? Vocea contelui de Stratford era obişnuită, aproape dezinteresată. Fiul său înghiţi cu greu.

– Nu, domnule. – Nu? Ducele se legănă pe călcâie. Chiar nimic? Nici măcar nu o recunoşti? Oh, nu. Fusese un răspuns greşit. Căută frenetic unul bun. – Nu, domnule. Nu m-am referit la asta. Este o statuie a lui Perseu. Lordul Stratford scoase un sunet slab, dezamăgit.

– Nu e doar o statuie a lui Perseu. E una dintre operele cele mai valoroase ale unui mare sculptor, Canova. Uite ce frumos a redat forma zeului şi cum a încapsulat răul din Gorgona! Se opri. Dar ţie nu-ţi pasă de asta, nu? Benedict nu spuse nimic. Ştia că nu exista nici un răspuns corect la întrebarea aceea. Stratford oftă.

– Ce păcat! Speram că unicul meu fiu va fi mai atent la studiul clasicilor, dar vai! Poate că ar trebui să mă bucur că ai recunoscut-o măcar. Altfel, toată conversaţia noastră ar fi zadarnică. Benedict Lennox îşi strânse pumnii până îl durură articulaţiile. Stătea rigid şi atent, fermecat de cioburile de sticlă şi de piatră din faţa lui. Tatăl lui îşi împreună mâinile la spate, cu gestul pe care îl făcea perceptorul lui Benedict când îi explica o problemă mai complicată de matematică.