Joi, 25 octombrie 1810, o zi vântoasă în care primele frunze ale toamnei pluteau peste grădinile şi parcurile Angliei, bătrânul rege îşi pierdu minţile. Era un eveniment important nu numai pentru ţară, ci şi pentru întreaga lume. Printre cei direct afectaţi se găseau patru bărbaţi din Cornwall, un negustor, un soldat, un diplomat şi un doctor. Bineînţeles, nu era pentru prima dată: cu douăzeci şi doi de ani în urmă, înnebunise pentru o suficient de lungă perioadă încât să blocheze treburile legislative ale ţării. Din nou în 1801 şi în 1804 fuseseră scurte perioade de rătăcire, îndeajuns pentru a da naştere unei nelinişti din partea doctorilor şi a miniştrilor săi. Din capul locului, ultimul atac părea prea puţin diferit de celelalte. Doar că el îmbătrânise şi era aproape orb şi mai era şi faptul că fiica lui preferată era pe moarte... Primul simptom fusese că începuse să vorbească. Toată ziua – fără încetare – şi mare parte din noapte. 

O frază din cinci era raţională, restul erau cuvinte fără nici o noimă, înşirate ca nişte zdrenţe pe o velă, împrăştiindu-se după cum bătea vântul. Vorbea cu fiii lui: pe cei care, la fel ca Octaviu, erau morţi, el îi credea în viaţă; pe cei care trăiau – şi erau mulţi la număr – îi credea a fi murit. Râdea zgomotos şi se târâse sub canapea, fiind scos de acolo cu mare greutate. Liberalii încercau fără succes să-şi ascundă satisfacţia. Prinţul de Wales era credincios partidului lor şi, dacă devenea regent, avea să înlăture pe loc mediocrităţile conservatoare care se lipiseră de funcţii pentru atâţia ani. Lunga şedere în opoziţie se apropia de sfârşit. Şi Napoleon era mulţumit şi nu încerca mai deloc să-şi ascundă plăcerea. Liberalii erau partidul păcii: cei care nu-l admirau în secret erau cel puţin convinşi că era de prisos să poarte un război împotriva lui. Erau de acord cu el că nu putea fi niciodată înfrânt şi erau nerăbdători să ajungă la o înţelegere. Condiţiile aveau să fie impuse de el.