Aveam 50 de ani şi nu mă mai culcasem cu o femeie de patru ani. N-aveam nici o prietenă. Mă uitam după femei pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorinţă şi cu un sentiment al inutilităţii. Mă masturbam în mod regulat, dar ideea de a avea o relaţie cu o femeie - chiar şi fără implicaţii sexuale - îmi depăşea imaginaţia. Aveam o fiică de şase ani, din afara căsătoriei. Locuia cu maică-sa şi plăteam pensie alimentară. Fusesem căsătorit cu ani în urmă, la vârsta de 35 de ani. 

Mariajul durase doi ani şi jumătate. Nevastă-mea a fost cea care a hotărât să divorţăm. Fusesem îndrăgostit o singură dată. Era alcoolică şi a murit la 48 de ani, când eu aveam 38. Nevastă-mea fusese cu 12 ani mai tânără decât mine. Cred că şi ea e moartă acum, deşi nu sunt sigur. 

Mi-a scris câte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de şase ani după divorţ. Nu i-am răspuns niciodată... Nu ştiu sigur când am văzut-o prima oară pe Lydia Vance. Să fi fost cu vreo şase ani în urmă, când tocmai îmi dădusem demisia din slujba pe care o aveam de doisprezece ani ca funcţionar la poştă şi încercam să devin scriitor. Eram îngrozit şi beam mai mult ca niciodată. Încercam să scriu primul meu roman. Beam câte o stacană de whiskey şi o duzină de cutii de bere în fiecare noapte, în timp ce lucrăm. Fumam trabucuri ieftine şi băteam la maşină şi beam şi ascultam muzică clasică la radio până dimineaţa. Îmi propusesem să scriu zece pagini pe noapte, dar nu ştiam decât a doua zi câte am scris. Mă trezeam dimineaţa, vomitam, apoi mă duceam până în camera din faţă şi mă uitam pe canapea să văd câte pagini erau acolo. Mă aşteptam întotdeauna să văd cele zece. Uneori erau 17, 18, 23, 25 de pagini. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Mi-a luat douăzeci şi una de nopţi ca să-mi termin primul roman. Proprietarii casei unde stăteam, şi care locuiau în spate, credeau că sunt ţicnit. În fiecare dimineaţă când mă trezeam, găseam o pungă mare de hârtie în faţa uşii. 

Conţinutul varia, dar înăuntru erau mai ales roşii, ridichi, portocale, ceapă verde, conserve cu supă, ceapă roşie. Le mâncăm şi bem bere în fiecare noapte, până la patru sau cinci dimineaţa. Bătrânul avea obiceiul să leşine, iar bătrâna şi cu mine ne ţineam de mină şi, din când în când, o pupam. 

Întotdeauna în dreptul uşii o pupam mai apăsat. Era îngrozitor de ridată, dar n-avea ce să facă. Era catolică şi arăta simpatic atunci când îşi punea pălăria ei roz şi se ducea la biserică duminică dimineaţă. Cred că am întâlnit-o pe Lydia Vance când mi-am citit poemele prima oară în public. Asta se întâmpla la librăria Podul mobil de pe bulevardul Kenmore. Mă simţeam din nou îngrozit. Superior şi, totuşi, îngrozit. Când am intrat, nu mai erau locuri decât în picioare. Peter, care se ocupa de librărie şi trăia cu o negresă, avea o grămadă de bancnote în faţa lui. 

– Fir-ar să fie, mi-a zis el, dacă întotdeauna ar fi aşa aglomerat aici, aş face rost de bani pentru încă o excursie în India!