Urma să vină la crăpatul zorilor – femeia a cărei scrisoare o țineam în mâinile mele, femeia al cărei nume nu-l aflasem încă. Nu-i cunoșteam nici vârsta, nici unde locuiește. Nu aveam habar ce rang are în societate, nici care sunt lucrurile întunecate pe care le visează la căderea nopții. Putea fi o victimă, dar și o ucigașă. O femeie de curând căsătorită sau o văduvă însetată de răzbunare. O doică sau o curtezană. Dar, în ciuda a tot ce nu cunoșteam încă, înțelegeam ceva: femeia știa exact pe cine voia să omoare. Am ridicat hârtia colorată într-o nuanță de rozaliu palid, luminată de flacăra plăpândă a lumânării. Mi-am trecut degetele peste cerneala cu care așternuse cuvintele, imaginându-mi disperarea care o determinase să caute pe cineva asemeni mie. Nu doar o apotecară, dar și o criminală. O maestră a deghizărilor, a aparențelor. Cerința ei era simplă și directă. Pentru soțul stăpânei mele, să ia odată cu micul dejun.

La crăpatul zorilor, pe 4 feb. Mi-am creat în minte imaginea unei cameriste între două vârste, trimisă pentru a săvârși voința stăpânei sale. Și, cu o intuiție perfecționată de-a lungul a două decenii, am știut imediat ce remediu se potrivea cel mai bine cerinței: un ou de găină, decorat cu nux vomica. Stricnină. Pregătirea nu dura mai mult de câteva minute; otrava o aveam la îndemână. Dar, dintr-un motiv care îmi rămânea necunoscut, ceva din scrisoare mă neliniștea profund. Nu era doar parfumul subtil ce te ducea cu gândul la lemn umed, al pergamentului, nici felul în care colțul din stânga jos al hârtiei era îndoit, de parcă ar fi fost umezit de lacrimi. Mai degrabă, o neliniște care se trezise brusc în interiorul meu. O înțelegere intuitivă a unui lucru ce ar trebui evitat cu orice preț. Însă ce avertizare nescrisă putea să adaste pe o simplă foaie de pergament, pe care fusese plimbată o peniță? Niciuna, am încercat eu să mă liniștesc. Scrisoarea asta nu prevestea nimic rău. Gândurile mele împrăștiate erau doar rezultatul oboselii – ora era înaintată – și al disconfortului pe care-l resimțeam în articulații. Mi-am îndreptat atenția spre registrul meu, învelit în piele de vițel, pe care-l țineam pe masă. Atât de prețios, ținea evidența vieții și a morții: o trecere în revistă a tuturor femeilor care au căutat poțiuni aici, în cel mai întunecat magazin al vreunui apotecar