A sosit clipa, rosti glasul sonor.
Camille zâmbi în sinea ei. Un val de uşurare
o năpădi dintr-odată, în timp ceşi încheia
ultimul nasture. Aruncă o privire în oglinda
micuţă şi îşi aranjă voalul.
– Eşti un vis dalb, îi spuse tatăl ei.
Dar tata nu era acolo, nu? Nu îi însoţea paşii
de-a lungul coridorului. Fireşte că nu. Era
mort de ani de zile. Sau cel puţin asta credea.
Pe de altă parte, nu-i era tată decât după
lege. Nu? Clipi de câteva ori. Încercă să-şi

limpezească gândurile, să coboare cu
picioarele pe pământ.
„Nunta este de vină. Eşti agitată şi nu mai
gândeşti limpede.“ – Mirele te aşteaptă.
Se simţi împinsă de la spate de acel glas,
care putea la fel de bine să fie rodul propriei
închipuiri.
„Prostii! E cât se poate de real.“
Părăsi odaia în care se îmbrăcase şi străbătu
cu paşi nesiguri coridorul luminat slab de
nişte aplice a căror pâlpâire adâncea
stranietatea atmosferei. Coborî treptele ce
prinseseră un lustru aparte de la miile de
pantofi ce se perindaseră pe-acolo şi se
îndreptă spre capela mică, unde o aştepta
mirele.
Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Sângele îi
dansa în vene. Ce noapte minunată! Îşi trecu
degetele pe suprafaţa lucioasă a balustradei.
– Grăbeşte-te, o zori un glas aspru.

Aproape că se-mpiedică de tivul rochiei.
– Nu-l face să te aştepte!
– N-am de gând, promise ea.
Îşi auzi glasul reverberând undeva în
cotloanele încăperii, de parcă ar fi venit de
departe. Sau poate că era doar în închipuirea
ei. Îşi suflecă fusta pentru a se deplasa mai în
voie. Se simţea uşoară, de parcă ar fi plutit, şi
fremăta de nerăbdare. Razele lunii se
strecurau printre ornamentaţiile ferestrelor
boltite, împrăştiind un pastel de culori
întunecate pe podea. Când ajunse în faţa
capelei picioarele începură să-i tremure, de
parcă ar fi purtat tocuri. Dar umbla desculţă,
sărutând cu fiecare pas piatra rece.