Fusese chemat. Iar când puternicul, asprul şi neiertătorul duce de Somerset te chema, atunci trebuia să te prezinţi. Mai ales când acel bărbat ţinea proverbialele hăţuri ale averii şi statutului tău. Şi încă şi mai şi atunci când te mai despărţeau câteva ore până la nuntă şi, prin urmare, aveai mare nevoie de banii ăia. Lordul Robert Dennington îşi dădu jos pelerina şi i-o oferi majordomului bunicului său, Carmichael, mulţumindu-i din vârful buzelor. – Bunicul meu...? Bătrânul servitor îşi feri privirea. – Este în biroul său, milord. Şi se îmbujoră. Bineînţeles că era în biroul lui. Robert îşi scoase mănuşile şi le vârî în jachetă. Unde altundeva să fie puternicul aristocrat? Ducele controla orice aspect al familiei Dennington cu aceeaşi înverşunare pe care o dovedea în afacerile sale. Majordomul făcu un pas înainte şi unul înapoi. – Pot să vă conduc la Ex… Excelenţa Sa? zise Carmichael cu un nod în gât. Pe faţa impenetrabilă a acestui servitor care îl slujise pe mizerabilul duce de când Robert avea cinci ani nu se ivise niciodată vreun zâmbet, vreo încruntare sau vreun râset. Şi cu siguranţă nu înghiţea zgomotos, într-un mod deranjant. Îl cuprinse neliniştea. Să fie chemat din scurt azi dintre toate zilele... potriveala era prea mare, iar Excelenţa Sa, rece şi insensibil, nu fusese şi nu avea să fie niciodată unul dintre acei capi de familie devotaţi şi iubitori care să îşi dorească prezenţa nepotului său. Nu, acel bărbat care îşi folosise servitorii perfizi să dea pe faţă iubirea lui Robert pentru o dădacă şi apoi îşi numise nepotul „netot“ nu avea pic de căldură în inima lui.