Descarca Bântuiţii de Chuck Palahniuk in format pdf.

Autobuzul trage pe dreapta la colţul străzii unde ne-am înţeles să aştepte Tovarăşa Lătrău, şi ea stă acolo îmbrăcată într-o jachetă militară de un măsliniu închis şi pantaloni largi de camuflaj, suflecaţi deasupra cizmelor de infanterie. Cu câte-o valiză de flecare parte. Cu bereta neagră trasă pe frunte, ar putea fi oricine. — Regula era… spune Sfântul Fără-Maţe la microfonul care atârnă deasupra volanului. Şi Tovarăşa Lătrău spune „Bine”. Se apleacă să scoată eticheta de pe una din valize. Tovarăşa Lătrău vâră eticheta în buzunarul ei măsliniu, apoi ia cealaltă valiză şi urcă în autocar. Valiza orfană rămâne abandonată, singură pe trotuar, şi Tovarăşa Lătrău se aşază şi spune: — OK. Spune: Dă-i drumul. Cu toţii lăsaserăm bilete cu explicaţii în dimineaţa aia. În zori. Strecurându-ne în vârful picioarelor, cu valizele după noi pe scări întunecoase, apoi de-a lungul străzilor lungi, întunecate, având drept companie doar camioanele de salubrizare. Nici n-am văzut răsăritul soarelui. Pe scaunul de lângă Tovarăşa Lătrău, Contele Calomniei scrie ceva întro agendă de buzunar, cu ochii sărindu-i de la ea la propriul stilou. Şi, aplecându-se să vadă, Tovarăşa Lătrău spune: — Am ochi verzi, nu căprui, şi culoarea naturală a părului meu e arămiu. Se uită în timp ce el scrie verzi, apoi zice: Şi am un mic trandafir roşu tatuat pe bucă. Ochii i se opresc pe reportofonul argintiu care se iţeşte din buzunarul cămăşii, cu micul microfon acoperit cu o grilă metalică, şi spune: Nu scrie păr vopsit. Femeile fie îşi accentuează, fie îşi nuanţează culoarea părului. Lângă ei stă domnul Whittier, ţinând strâns cu mâinile lui tremurătoare şi acoperite de pete scheletul cromat al scaunului său cu rotile, pliat lângă banchetă. Alături stă doamna Clark, cu sânii atât de mari încât aproape i se odihnesc în poală. Privindu-i cu coada ochiului, Tovarăşa Lătrău se apleacă spre mâneca de flanelă gri a Contelui Calomniei.

Spune: — Pur ornamentali, presupun. Şi fără nicio valoare nutritivă… Aia a fost ziua în care am ratat ultimul nostru răsărit de soare. La intersecţia următoare ne-aşteaptă Sora Justiţiară, care ne-arată ceasul ei mare şi negru, spunând:

— Ne-am înţeles la patru treişcinci. Bate cu degetul în cadran, spunând: — Acum e patru treişnouă… Sora Justiţiară şi-a adus o casetă din imitaţie de piele, cu o curea de trecut peste umăr şi o clapetă care se închide cu un pocnet, protejând Biblia dinăuntru. O poşetă artizanală făcută pentru a căra de ici-colo Cuvântul lui Dumnezeu. Am aşteptat autobuzul peste tot prin oraş. La colţuri de stradă sau pe băncuţele din staţiile de autobuz, până când apărea Sfântul Fără-Maţe. Domnul Whittier aşezat în faţă, lângă doamna Clark. Contele Calomniei. Tovarăşa Lătrău şi Sora Justiţiară. Sfântul Fără-Maţe trage maneta ca să deschidă uşa pneumatică, şi pe trotuar e micuţa domnişoară Hapciu. Cu mânecile puloverului ei umflate de şerveţelele murdare îndesate înăuntru. Îşi ridică valiza, care răpăie sonor ca floricelele într-un cuptor cu microunde. La fiecare treaptă, valiza răpăie tare ca un foc de mitralieră îndepărtat, şi domnişoara Hapciu îşi ridică privirea spre noi şi spune: — Pastilele mele. Scutură puternic valiza şi spune: Un stoc pe trei luni…

De-aia era regula despre bagaje. Ca să încăpem toţi. Singura regulă era un bagaj de persoană, dar domnul Whittier n-a spus cât de mare sau ce fel de bagaj. Când a urcat la bord Lady Zdreanţă, purta un inel cu un diamant cât o boabă de porumb, ţinea în mână o lesă, iar lesa trăgea o valiză de piele pe rotile. Fluturându-şi degetele ca să facă piatra să scânteieze, Lady Zdreanţă spune:

— E soţul meu răposat, incinerat şi transformat într-un diamant de trei carate… La care Tovarăşa Lătrău se apleacă spre agenda în care scrie Contele Calomniei şi spune: — Forma corectă este lifting facial. La câteva străzi mai încolo, după ce trecem de vreo două semafoare şi dăm de câteva ori colţul, aşteaptă Bucătarul Asasin, cu o valiză din aluminiu turnat, având înăuntru chiloţii lui albi de supraelastic, tricourile şi şosetele lui împachetate în mici pătrăţele, ca nişte origami. Plus un set de cuţite de bucătărie asortate. La fundul valizei sunt îndesate teancuri de bancnote legate cu elastic, toate de câte-o sută de dolari. Toate atât de grele încât are nevoie de ambele mâini ca s-o urce în autocar. Apoi de-a lungul altei străzi, pe sub un pod, autobuzul a ocolit un parc şi a tras pe dreapta într-un loc unde nu părea să aştepte nimeni. Acolo, bărbatul căruia i-am spus „Veriga Lipsă” a ieşit din tufişurile de lângă trotuar. În braţe, ca pe o minge uriaşă, purta un sac menajer negru, prin găurile căruia se scurg cămăşi de flanelă în carouri. Uitându-se la Veriga Lipsă, dar vorbind lateral, spre Contele Calomniei, Tovarăşa Lătrău spuse: — Barba lui parcă-i un animal din ălea pe care le vâna Hemingway… Lumea asta cufundată în vise, toţi ăştia ne-ar crede nebuni. Oamenii ăştia care-s încă în aşternut or să mai doarmă vreo oră, apoi or să se spele pe faţă, la subsuori şi-ntre picioare, înainte de-a se duce la munca de toate zilele. Trăind aceeaşi viaţă, în fiecare zi.

Oamenii ăştia ar plânge să vadă c-am plecat, dar ar plânge şi dacă ne-am îmbarca pe-o corabie, să începem o viaţă nouă dincolo de-un ocean. Dacă am emigra. Dac-am fi pionieri. În dimineaţa asta eram astronauţi. Exploratori. Treji în timp ce ei dormeau. Oamenii ăştia ar plânge, dar apoi s-ar întoarce să servească la mese, să zugrăvească, să programeze computere. La următoarea oprire, Sfântul Fără-Maţe deschise uşa şi o pisică ţâşni pe scări şi apoi pe culoar printre scaune. În urma ei apăru Directoarea Tăgadă, spunând: — O cheamă Cora. Numele pisicii era Cora Reynolds.

— Nu eu i l-am dat, a spus Directoarea Tăgadă, cu bluza şi fusta acoperite de o glazură de păr de pisică. Cu unul din revere umflându-i-se pe piept. — Un toc de umăr pentru pistol, spune Tovarăşa Lătrău, aplecându-se aproape de reportofonul din buzunarul Contelui Calomniei. Toate astea – şoptitul în întuneric, lăsatul bileţelelor, plecatul pe furiş – erau aventura noastră.