O licărire de lumină străbătu sumbru pasajul subteran. Un bărbat purtând o tunică de lână ce-i cădea până sub genunchi se opri şi înălţă un opaiţ deasupra capului. Lumina slabă se răsfrânse asupra unui corp omenesc întins într-o raclă de aur şi cristal, aruncând, grotesc, o umbră tremurătoare pe peretele neted din spate. Bărbatul în tunică privi timp de câteva momente în ochii lipsiţi de viaţă, apoi coborî opaiţul şi se îndepărtă. Studie o vreme şirul lung de forme nemişcate care stăteau într-o tăcere mormântală. Erau atât de multe încât păreau că se pierd spre infinit înainte de a fi înghiţite de întunericul din lunga cavernă. Junius Venator înainta, sandalele sale cu barete scârţâind uşor pe podeaua neşlefuită. Încet-încet, tunelul se lărgea către o galerie vastă. Avântându-se ameţitor spre o înălţime de aproape treizeci de picioare, tavanul boltit era împărţit într-o serie de arcade pentru a-i da structura de rezistenţă. Şanţuri săpate în calcar străbăteau în spirală pereţii, permiţând infiltrărilor de apă să se scurgă în bazine de colectare adânci. Pereţii erau dantelaţi de firide pline cu mii de recipiente circulare din bronz. Făcând abstracţie de lăzile mari de lemn ce erau aşezate uniform în centrul camerei, locul acesta sumbru ar fi putut fi confundat cu catacombele Romei.

Venator studie plăcuţele de aramă ataşate de lăzi, comparând numărul înscris pe fiecare din ele cu cel de pe un pergament pe care îl întinsese pe o măsuţă pliantă. Aerul era uscat şi greu, iar sudoarea începu să i se prelingă prin straturile de praf ce-i acopereau pielea. Două ore mai târziu, mulţumit că totul fusese catalogat şi pus în ordine, înfăşură pergamentul şi îl strecură într-o centură pe care o purta peste şolduri. Mai aruncă o ultimă privire solemnă obiectelor din galerie şi suspină cu regret. Ştia că nu le va mai vedea sau atinge niciodată. Ostenit, ridică din nou opaiţul înaintea lui şi făcu cale întoarsă prin tunel. Venator nu era tânăr; se apropia de al cincizeci şi şaptelea an – prea bătrân pentru vremurile acelea. Faţa cenuşie, ridată, obrajii căzuţi, paşii obosiţi şi târşâiţi reflectau sfârşeala unui om care nu mai avea puterea să trăiască. Şi totuşi, în adâncul său simţea o pâlpâire de căldură născută dintr-o satisfacţie interioară.

Imensul proiect fusese îndeplinit cu succes: marea povară fusese ridicată de pe umerii săi. Tot ce-i mai rămânea de făcut acum era să reziste lungii călătorii până la Roma. Străbătu alte patru tunele ce duceau spre adâncul colinei. Unul din ele era blocat de o grămadă mare de stânci. Doisprezece sclavi care săpau în adâncuri au pierit atunci când tavanul s-a prăbuşit. Mai erau încă acolo, striviţi şi îngropaţi sub dărâmături. Venator nu simţi nici o remuşcare. Mai bine pentru ei să moară repede decât să sufere ani de trudă în minele Imperiului, primind o raţie de hrană la limita subzistenţei, până când mureau în urma bolilor sau erau abandonaţi când deveneau prea bătrâni pentru a mai putea munci. Alese culoarul din stânga şi se îndreptă către raza palidă de lumină. Intrarea fusese săpată într-o mică grotă cu diametrul de doi metri şi jumătate – abia atât cât să permită introducerea lăzilor mai mari. Deodată, ecoul unui ţipăt îndepărtat pătrunse în peşteră. Venator îşi încreţi fruntea, îngrijorat şi grăbi pasul.

Clipi repede când păşi în lumina orbitoare a soarelui. Se opri dezorientat şi studie atent tabăra aşezată pe o pantă nu departe de locul unde se afla el. Un grup de legionari romani stăteau în jurul câtorva femei barbare. O fată tânără ţipă din nou şi încercă să scape. Aproape că reuşi să rupă cordonul de soldaţi, dar unul dintre ei o înşfacă de părul lung şi negru. O smuci înapoi şi ea se prăbuşi în ţărâna groasă. Un personaj uriaş, cu înfăţişare impresionantă, îl zări pe Venator şi se apropie. Omul era un adevărat gigant, cu un cap mai înalt decât toţi ceilalţi bărbaţi din tabără, cu umeri laţi şi şolduri zdravene, cu braţe ca nişte bârne de stejar ce îi ajungeau până mai jos de genunchi. Latinius Macer din Galia era supraveghetorul-şef al sclavilor. El îi făcu cu mâna în semn de salut şi îi vorbi cu o voce surprinzător de stridentă: