În timpul nopţii ninsese slab şi părul ei îngheţat era auriu şi cristalin şi ochii îi erau reci ca gheaţa şi tari ca pietrele. O cizmă galbenă îi căzuse şi stătea sub ea în zăpadă. Forma paltonului se zărea pudrată de zăpadă acolo unde-l aruncase ea şi era îmbrăcată doar cu o rochie albă şi atârna printre trunchiurile cenuşii şi golaşe ale copacilor hibernali cu capul plecat şi mâinile întoarse puţin în afară ca ale unor statui ecumenice a căror atitudine cere ca poveştile să le fie luate în seamă. Ca temelia profundă a lumii să fie luată în seamă, căci ea există prin suferinţa creaturilor ei. Vânătorul îngenunche şi înfipse puşca drept lângă el în zăpadă şi-şi scoase mănuşile şi le lăsă să cadă şi-şi împreună mâinile. Se gândi că s-ar fi cuvenit să se roage, dar nu ştia nici o rugăciune potrivită. Lăsă capul în jos. Turn de fildeş, spuse. Casă de aur. Rămase acolo în genunchi multă vreme. Când deschise ochii văzu ceva micuţ pe jumătate îngropat în zăpadă şi se aplecă şi curăţă zăpada şi luă un lănţişor de aur de care atârnau o cheie de oţel, un inel de aur alb. Le strecură în buzunarul mantalei de vânătoare. Auzise vântul noaptea. Lucrarea vântului. Un tomberon zăngănind pe pietre în spatele casei sale. Vântul şuierând acolo în pădure pe întuneric. Privi în ochii aceia reci şi smălţuiţi care aruncau sclipiri albastre în lumina slabă a iernii. Fata îşi pusese un brâu roşu peste rochie ca să fie găsită. O pată de culoare în pustietatea deplină. În ziua aceea de Crăciun. Ziua aceea de Crăciun rece şi aproape mută.