Azi mi-am scăpat laptopul pe pardoseala de beton a unui bar de pe plajă. Îl țineam la subsuoară și a alunecat din mapa lui din cauciuc negru (care arată ca un plic), aterizând cu ecranul în jos. Ecranul este spart, dar cel puțin funcționează încă. Laptopul acela îmi cuprinde viața întreagă și știe despre mine mai multe decât oricine altcineva. Deci, ceea ce vreau să spun este că, dacă el e terminat, la fel sunt și eu. Ca screen saver am o imagine cu un cer nocturn violet, presărat cu stele și constelații precum Calea Lactee, al cărei nume provine din latinescul lactea. Mama mi-a spus cu ani în urmă că așa trebuie să scriu Calea Lactee – γαλαξίας κύκλος – și că Aristotel obișnuia să privească dâra lăptoasă din Halkidiki, la vreo cincizeci și cinci de kilometri de actualul Salonic, orașul în care s-a născut tata. Cea mai bătrână stea are vârsta de treisprezece miliarde de ani, dar stelele de pe ecranul laptopului meu au numai doi ani și au fost fabricate în China. Tot acest univers este distrus acum. Și nu pot face nimic în privința asta. Se pare că există un internet-café în următorul oraș mai răsărit și că proprietarul mai remediază uneori mici probleme la computere, dar ar trebui să comande un ecran nou și va dura o lună până ce-l va primi. Voi mai fi eu oare aici peste o lună?

Nu știu. Depinde de mama, care e bolnavă și care doarme în camera alăturată, sub o plasă de țânțari. Se va trezi și va striga „Adu-mi apă, Sofia“, iar eu îi voi aduce și va fi, ca de fiecare dată, apa care nu trebuie. Nu mai știu bine ce înseamnă de fapt „apă“, dar îi voi aduce ceea ce înțeleg eu prin apă: dintr-o sticlă care nu a stat la frigider, din ceainicul în care a fost fiartă și lăsată la răcit. Când mă uit la puzderia de stele de pe ecranul laptopului, de multe ori pierd noțiunea timpului într-un mod cât se poate de bizar. E doar unsprezece seara și aș putea pluti cu fața în sus pe mare, privind cerul adevărat al nopții și Calea Lactee adevărată, dar mi-e teamă de meduze. Ieri după-amiază m-a urzicat una și mi-a lăsat o urmă violacee, ca o plesnitură de bici, pe brațul stâng. Am fost nevoită s-o iau la fugă pe nisipul fierbinte spre punctul sanitar din capătul plajei, ca să capăt puțin unguent de la studentul (bărbos) a cărui treabă este să stea acolo toată ziua și să-i trateze pe turiștii urzicați. El mi-a spus că în Spania meduzelor li se spune medusas. Eu știam că Meduza era o zeiță greacă, devenită monstru după ce a fost blestemată, și că privirea ei puternică îi transforma în stană de piatră pe toți cei care o priveau în ochi. Și atunci, de ce fuseseră botezate meduzele după ea? Tânărul mi-a spus că aveam dreptate, dar bănuia că tentaculele lor semănau cu părul Meduzei, care în picturi e înfățișată mereu cu o încâlceală de șerpi zvârcolitori în loc de plete. Văzusem desenul cu Meduza imprimat pe stegulețul galben de avertizare din fața punctului sanitar. Avea colți în loc de dinți și o sclipire smintită în ochi.