Există atât de multe cărţi disponibile care le spun părinţilor cum îşi pot creşte copiii, încât apare întrebarea: de ce o alta? Vreau să consider că textul prezent oferă două caracteristici care îl plasează într-o minoritate a cărţilor găsite în librării. În primul rând, mai degrabă încearcă să se concentreze pe situaţii în felul în care acestea sunt percepute de către copil decât pe viziunea obişnuită a observatorului asupra comportamentului copilului. În al doilea rând, oferă doar un număr minim de răspunsuri. În schimb, am încercat să abordez fiecare întrebare în aşa fel încât să ofer diverse soluţii posibile şi să le las părinţilor alegerea finală a răspunsului. Această abordare se datorează faptului că am ajuns să consider că găsirea unui răspuns la o problemă este mult mai uşoară atunci când se înţelege care sunt aspectele relevante implicate. Deoarece nu există doi copii complet egali, iar circumstanţele în care părinţii îşi cresc fiecare copil se schimbă mereu, consider că un străin nu poate oferi sfaturi valide decât dacă, într-adevăr, întâlneşte acea pereche particulară de părinţi şi copii. Prin urmare, intenţia mea a fost mai degrabă de a vă stimula gândirea decât de a vă oferi răspunsuri care, oricât de plauzibile ar fi, s-ar putea să nu aibă nicio relevanţă pentru problemele particulare ale fiecărui cititor. În activitatea mea clinică, atât cu copiii, cât şi cu părinţii, am constatat adeseori că părinţii simt foarte uşor că sunt traşi la răspundere pentru dificultăţile pe care le au copiii lor. Majoritatea părinţilor tind deja să se blameze pentru problemele copiilor lor, dar această situaţie devine mult mai dureroasă atunci când specialistul pare să confirme aceste anxietăţi. 

Am recunoscut, în multe rânduri, că felul în care m-am exprimat era susceptibil la astfel de interpretări şi am încercat apoi, din răsputeri, să corectez această impresie. Abordarea mea clinică fundamentală constă în convingerea fermă că părinţii tind să fie cea mai bună sursă de ajutor pentru copilul lor. Bineînţeles că există mulţi copii care au un element constituţional care îi predispune la probleme de dezvoltare, iar aceşti copii au nevoie şi merită ajutor profesional specializat. Dar, fie că o problemă este înnăscută sau este rezultatul interacţiunii dintre copil şi părinţii săi, convieţuirea lor duce la dezvoltarea unui cerc vicios în care cuvintele şi atitudinile copilului şi ale părinţilor le confirmă, în mod repetat, ideile preconcepute. Cu alte cuvinte, până când părinţii şi copilul ajung să consulte un specialist, aceştia trăiesc într-un cerc vicios care se autoperpetuează, unde este, practic, imposibil să se decidă care dintre ei când si cum a initiat acel model de interactiune. ' , ' De aceea consider că este foarte important să îi ajut pe părinţi să înţeleagă cum pot contribui la întreruperea acestui cerc vicios - adică, îi văd ca pe o sursă preţioasă de ajutor pentru copil.