ÎNCEPUSERĂ PUŢIN după ora două şi pînă aproape la apusul soarelui în după-amiaza de septembrie nesfîrşită, tăcută, fierbinte, inertă, moartă, rămăseseră în încăperea pe care domnişoara Coldfield o numea încă birou pentru că aşa îi spusese tatăl ei - o cameră întunecoasă, fierbinte, neaerisită, cu toate obloanele închise şi zăvorîte de patruzeci şi trei de veri, pentru că pe vremea cînd era ea mică se spunea că lumina şi curenţii de aer aduc cu ei căldura şi că în întuneric e întotdeauna mai răcoare, şi care (pe măsură ce soarele bătea tot mai puternic pe această latură a casei) se zăbrelea cu dungi gălbui, încărcate de fire de praf - Quentin se gîndea că ar fi cojiţe din vopseaua veche, uscată, decolorată, suflată înăuntrul camerei de pe jaluzelele jupuite, aşa cum le-ar fi împins boarea de afară.

O tufă de glicină înflorise a doua oară în vara aceea pe un grilaj de lemn în faţa unei ferestre şi în ea se opreau din cînd în cînd vrăbiile în stoluri întîmplătoare, iscînd cîte un sunet uscat, viu, prăfos, înainte de a-şi lua zborul mai departe; şi în faţa lui Quentin, domnişoara Coldfield în veşnicul ei veşmînt negru pe care-l purta acum, de patruzeci şi trei de ani, pentru sora ei, pentru tatăl ei sau pentru cel care aici nu-i fusese soţ - nimeni nu ştia -aşezată astfel, ţeapănă, în jilţul drept, tare, atît de înalt pentru ea încît picioarele îi atîrnau drepte, ţepene, ca şi cum ar fi avut pulpe şi glezne de fier, neatingînd duşumeaua, cu aerul acela de furie neputincioasă şi inertă pe care-l au picioarele copiilor, şi vorbind cu glas posomorit, hărţuit, uimit, pînă cînd în cele din urmă ascultarea însăşi avea să se renege pe sine şi simţul auzului avea să se recunoască învins de la sine şi obiectul demult mort al zădărniciei ei neputincioase şi totuşi neîmblînzite avea să se arate, parcă printr-o recapitulare încărcată de reproşuri, invocat liniştit, neatent şi inofensiv, iscat din mereu reînnoita, visătoarea şi învingătoarea pulbere.