Încăperea era încă pustie. Biroul Oval se afla în colţul sud-estic al Aripii de Vest a Casei Albe. Existau trei uşi care duceau la el, una din birourile secretariatului personal al preşedintelui, alta de la o mică bucătărie care corespundea, de partea cealaltă, biroului preşedintelui, iar cea de-a treia care dădea într-un coridor, faţă în faţă cu intrarea în Camera Roosevelt. Camera propriu-zisă era de mărime medie pentru un membru marcant al executivului, iar vizitatorii sfârşeau întotdeauna prin a observa că părea mai mică decât se aşteptau. Biroul preşedintelui, aşezat exact în faţa ferestrelor groase din policarbonat blindat care distorsionau priveliştea gazonului Casei Albe, era făcut din lemnul provenit de la HMS Resolute, o navă britanică scufundată în apele americane în perioada anilor 1850. Americanii o salvaseră şi o trimiseseră înapoi în Anglia, iar regina Victoria, recunoscătoare, ordonase un birou confecţionat din lemnul său de stejar ca expresie a mulţumirilor oficiale. Construit într-o epocă în care oamenii erau mai scunzi decât astăzi, fusese întrucâtva înălţat în timpul preşedintelui Reagan. Biroul preşedintelui era încărcat cu dosare şi hărţi, acoperite cu o listă a întrevederilor, plus un interfon, un telefon obişnuit cu mai multe linii şi încă un aparat în aparenţă banal, dar ultrasofisticat, care asigura securitatea convorbirilor secrete.

Fotoliul preşedintelui era comandat pentru a se potrivi stăpânului său, iar spătarul înalt era capitonat cu un material dur, mai uşor decât oţelul – ca protecţie suplimentară împotriva gloanţelor pe care vreun nebun le-ar fi putut trage prin ferestrele grele. Existau, fireşte, aproape o duzină de angajaţi din Serviciul Secret la datorie în această parte a reşedinţei prezidenţiale în timpul programului de lucru. Pentru a ajunge acolo, majoritatea oamenilor trebuiau să treacă printr-un detector de metale, iar lumea trebuia să înfrunte vigilenţa cu adevărat serioasă a agenţilor Serviciului Secret, a căror identitate era evidentă din căştile de culoarea pielii care ieşeau încolăcindu-se din sacourile lor şi a căror atitudine politicoasă era doar un atribut secundar al adevăratei lor misiuni de a-l menţine în viaţă pe preşedinte. Sub sacoul fiecăruia se afla un pistol foarte puternic, iar toţi aceşti agenţi erau instruiţi să privească pe oricine şi orice ca o potenţială ameninţare pentru Wrangler, care era obişnuitul nume de cod al preşedintelui. Nu avea alt înţeles în afară de acela că era uşor de pronunţat şi se putea recunoaşte cu uşurinţă într-o transmisie radio.