Crainicii Morții mă sună cu un avertisment pe care-l primești o dată în viață – o să mor astăzi. Nu, „avertisment” este un cuvânt prea puternic, din moment ce un avertisment presupune că poți să eviți ceva, ca atunci când o mașină claxonează o persoană care trece strada aiurea, dându-i timp să facă un pas înapoi; asta e mai degrabă o înștiințare. Alerta, un gong distinctiv care pare că nu se mai oprește, ca un clopot de biserică ce se aude de la o stradă depărtare, răsună din telefonul meu, în colțul opus al camerei. Deja mă superpanichez, o mie de gânduri îneacă tot în jurul meu. Cred că la fel de agitat se simte și un parașutist când sare prima dată din avion sau un pianist la primul concert. Nu că o să mai aflu vreodată. E o nebunie. Acum un minut citeam postarea de ieri de pe blogul Numărătoarea Inversă, unde Deckerii își documentează ultimele ore prin statusuri și poze pe un feed live, iar ăsta în mod special era despre un boboc de la facultate care încearcă să găsească o casă pentru câinele lui, un golden retriever – și acum o să mor. O să… nu… da. Da. Mi se taie respirația. O să mor azi. Mereu mi-a fost frică de moarte. 

Nu știu de ce am crezut că asta o să țină moartea la distanță. Nu pentru totdeauna, evident, dar suficient de mult încât să am timp să cresc. Tata m-a tot bătut la cap că trebuie să mă prefac că sunt personajul principal într-o poveste, căruia nu i se întâmplă nimic rău și care e ferit mai ales de moarte, pentru că eroul trebuie să supraviețuiască, să salveze pe toată lumea. Dar zgomotul din capul meu se mai domolește și un Crainic al Morții mă sună, așteptând să-mi spună că o să mor astăzi, la optsprezece ani. Uau, chiar o să… Nu vreau să răspund. Mai bine aș alerga în dormitorul tatei și aș înjura într-o pernă, pentru că a ales cel mai prost moment să ajungă la terapie intensivă, sau mai bine aș da un pumn în perete, pentru că mama și-a lăsat amprenta asupra mea în ceea ce privește moartea timpurie, când a murit la nașterea mea. Telefonul sună pentru ceea ce trebuie să fie a treisprezecea oară și nu mai pot săl evit, așa cum nu pot evita ce urmează să se întâmple azi. Îmi dau laptopul la o parte de pe picioare și mă ridic din pat, clătinându-mă și simțindu-mă foarte slăbit. Sunt ca un zombi care se îndreaptă spre birou, încet, ca un mort ambulant. ID-ul apelantului este CRAINICII MORȚII, evident. Tremur tot, dar reușesc să apăs pe Vorbește. Nu spun nimic. Nu știu ce să zic. Respir doar, pentru că am mai puțin de 28 000 de respirații rămase în mine – media zilnică a respirațiilor unei persoane care nu urmează să moară – și mai bine să le folosesc cât mai pot. 

— Bună seara, vă sun de din partea Crainicilor Morții. Numele meu este Andrea. Ești acolo, Timothy? Timothy. Pe mine nu mă cheamă Timothy. 

– Ați greșit persoana, îi răspund. Inima mi se mai liniștește, deși îmi pare rău pentru Timothy ăsta. Chiar îmi pare rău. — Numele meu este Mateo.