Prin 1882, Stevenson a observat că cititorii britanici dispreţuiau oarecum peripeţiile şi erau de părere că e foarte inteligent să compui un roman fără subiect, sau cu subiect derizoriu, atrofiat, fosé Ortega y Gasset, în Dezumanizarea artei, 1925, încearcă să motiveze dispreţul constatat de Stevenson şi arată la pagina 96 că „azi este foarte greu să inventezi o aventură capabilă a interesa sensibilitatea noastră superioară", iar la pagina 97, că această invenţie „este în mod practic imposibilă". în celelalte pagini, în aproape toate celelalte pagini, pledează în fa ­ voarea romanului „psihologic" şi crede că plăcerea aventurilor e puerilă sau inexistentă. Aceasta este, fără îndoială, părerea comună în 1882, în 1925 şi chiar în 1940. Cîţiva scriitori (printre care îmi place să-l socotesc şi pe Adolfo Bioy Casares) cred că sînt îndreptăţiţi să fie de altă părere. Voi rezuma aici motivele acestei nepotriviri de opinii. Primul (al cărui aer de paradox nu vreau să-l evidenţiez sau să-l atenuez) este rigoarea intrinsecă a romanului de peripeţii. Romanul de caractere, „psihologic", tinde să fie un raport. Ruşii şi discipolii lor au dem onstrat pînă la plictiseală că nici un tip de personaj nu este imposibil: sinucigaş din fericire, asasin din bunăvoinţă, persoane care se adoră pînă la punctul de a se despărţi pentru totdeauna, delatori din prea multă evlavie sau um ilinţă... Această deplină libertate ajunge să echivaleze cu deplina dezordine. Pe de altă parte, romanul „psihologic" vrea să fie, de asemenea, roman „realist": preferă să uităm caracterul lui de artificiu verbal şi face din orice precizare inutilă (sau din orice vagă nebulozitate) o nouă trăsătură verosimilă. Există pagini, există capitole din Marcel Proust care sînt inacceptabile ca invenţie, în faţa cărora, fă ră să vrem, ne resemnăm ca în faţa insipidului şi inutilului de fiecare zi. Romanul de aventuri, în schim b, nu se propune ca o transcriere a realităţii: este un artificiu care nu suportă nici un elem ent nejustificat. Teama de a se expune singur în sim pla varietate succesivă a Măgarului de aur, a celor şapte călătorii ale lui Sindbad, sau a lui Don Quijote îi impune un subiect riguros