1949. Berlinul e în ruine. Foamete. Deznădejde. Inşi abulici, îmbrăcaţi în haine ponosite, rătăcesc fără adăpost. Însă unii prosperă. Fac trafic de alimente şi de carne vie, falsifică acte. Pretutindeni mişună spioni şi chiar asasini. Nimeni n-are încredere în nimeni. Pe străzi circulă patrule ale trupelor de ocupaţie. Ele arestează pe cei suspecţi şi-i supun unor interogatorii brutale, obţinând informaţii mai mult sau mai puţin credibile. Într-un decor răvăşit de bombe, traumatizaţi de ororile la care au asistat, toţi mint, toţi percep eronat derularea evenimentelor şi îşi atribuie identităţi multiple, apelează la degizări, pentru a-şi salva vieţile. Are dreptate comentatorul din “Magazine litteraire”: “Acest roman nu poate fi povestit sau rezumat într-un mod rezonabil.” Naraţiunea îşi schimbă direcţia cu o viteză năucitoare, fiecare personaj relatează în mod diferit aceeaşi faptă petrecută în prezenţa mai multor martori. Eroii sunt bântuiţi de amintiri confuze, ale unor întâmplări de care nu sunt siguri că le-au trăit cu adevărat, sau sunt doar rodul imaginaţiei lor. O “ceaţă cerebrală” le joacă feste în perceperea a tot ce este în jur, le dereglează simţurile. Nimic nu e sigur în această carte. Când o parcurgi ai aceleaşi trăiri ca atunci când contempli tablourile impresioniştilor. Nimic n-are consistenţă. Totul ameninţă să se destrame de la o clipă la alta. De aceea, nu te poţi bizui pe nicio interpretare a paginilor pe care le citeşti, chiar dacă recunoşti teme recurente din literatură, precum cea a dublului sau a lui Oedip. Referinţele livreşti tulbură şi mai mult înţelegerea textului, pentru că ele au un alt rol decât cel cunoscut înainte. Desigur, există un fir al acţiunii pe care l-ai putea urmări. H.R., un agent dintr-un serviciu francez de informaţii şi operaţiuni speciale, primeşte o misiune şi se aventurează pe teritoriul Germaniei divizate. Dar sarcinile nu-i sunt bine precizate şi, din această cauză, acţionează haotic, aleatoriu, la inspiraţie, fără o finalitate clară. Se comportă ca o marionetă încăpută pe mâna unui nepriceput. Când o lume veche zace sub dărâmături, când reperele ştiute dispar, personalitatea oamenilor se volatilizează şi ea, iar încercarea de a o recupera le cere eforturi dramatice. Autorul creează o atmosferă stranie, neliniştitoare, sub semnul vagului. Multele neconcordanţe temporale şi spaţiale provoacă frisoane. Suspansul e generat cu mijloace subtile, ca şi în alte cărţi ale lui Alain Robbe-Grillet, amintind, mai ales, de scenariul său la faimoasa şi halucinanta peliculă “Anul trecut la Marienbad”. Explorarea lumii visului îl ajută la edificarea altei realităţi, cu o altă dispunere a elementelor şi cu alte reguli. De aceea, mai mult ca în alte scrieri care urmăresc descifrarea unui mister, “Reluarea” îl invită pe cititor să se transforme el însuşi într-un anchetator perspicace, capabil să asambleze faptele într-o suită logică, înainte de a se hazarda în spulberarea enigmei propuse de către un povestitor nemulţumit de modul în care înţelegem ceea ce ne înconjoară.