Pe verdea margine de șanț Creștea măceșul singuratic, Dar vântul serii nebunatic Pofti-ntr-o zi pe flori la danț. Întâi pătrunse printre foi, Și le vorbi cu voce lină, De dorul lui le spuse-apoi, Și suspină — cum se suspină... Și suspină — cum se suspină... Albeața lor de trandafiri, Zâmbind prin roua primăverii, La mângâierile-adierii A tresărit cu dulci simțiri. Păreau năluci de carnaval Cum se mișcau catifelate, Gătite toate-n rochi de bal, De vântul serii sărutate, De vântul serii sărutate. Scăldate-n razele de sus, Muiate în argintul lunii, S-au dat în brațele minciunii, Și rând pe rând în vânt s-au dus. Iar vântul tainic le șoptea, Luându-le pe fiecare, Ș-un valț nebun le învârtea, Un valț — din ce în ce mai tare, Un valț — din ce în ce mai tare.