Sensul vieţii, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neaşteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile oraşului scoţian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepţii psihologice şi terapeutice a autorului, pe care — cred că pe bună dreptate — am numit-o parapsihanaliză1. Intr-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat" Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în acelaşi timp o excepţională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absenţa unui mod personal de a vedea lucrurile şi de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realităţii umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci şi importante idei şi descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar şi ale behavioriştilor (Watson, Thorndike ş.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepţia americană a „educaţiei progresive" şi pe aceea a educaţiei „antiautoritare"2, se topesc în aşanumita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o