Nu mi se întâmplă prea des să simt că am făcut ceva cu adevărat meritoriu. De obicei, fac ceea ce cred că trebuie să fac şi, dacă am realizat 50% din ce a fost nevoie, mă simt bine. Rezultatul la care ţintesc este acela de a mă descurca într-un mod onorabil. Citind cartea scrisă de Sheila Redfern şi Ali Cooper, am păşit pentru scurt timp într-o lume diferită. Aici am găsit puse la lucru două decenii de idei şi rezultate de cercetare, care au fost transformate brusc în ceva meritoriu. Pentru aceasta, mă simt profund recunoscător. Teoria şi rezultatele empirice cu privire la funcţionarea reflexivă sau la mentalizare au devenit influente în cercetare şi şi-au găsit calea în unele aspecte din practica specifică asistenţei sociale. Nu am realizat însă că aceste cercetări ar putea influenţa modul în care părinţii îşi cresc copiii. Desigur că încă de la începutul cercetărilor noastre am avut acest aspect în minte, atunci când am urmărit transmiterea tiparului de ataşament securizant de la o generaţie la alta şi am vrut să aflăm cum ar putea depinde acest aspect de capacitatea părinţilor de a reflecta la gândurile, emoţiile, convingerile, aspiraţiile şi dorinţele din mintea copilului lor în timp ce ei răspund la acţiunile acestuia. Dar au fost puţini aceia dintre noi care au îndrăznit să spere că trecerea de la teorie la practică ar putea fi realmente posibilă. În lumea reală, ideile sunt simple: oricine dintre noi poate avansa ipoteze teoretice. Sarcina mai dificilă este de a transforma conceptele abstracte în realitate. 

Autorii atribuie cu generozitate o parte din meritul lucrărilor lor cercetătorilor ale căror studii i-au inspirat; în realitate însă, adevărata creativitate rezidă în felul în care ei aplică aceste idei în activitatea cu părinţii. Aceasta este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit dintre cele care propun un cadru coerent şi mai ales practic în care să fie optimizată calitatea mediului social oferit de familie copilului. Această carte nu este practică doar în sensul că este uşor de implementat. În plus, aceasta fumizează o direcţie clară cu privire la ceea ce e nevoie să fie pus la lucru - totul după dictonul "nimic nu e mai practic ca o teorie bună". Prezentând diverse idei cu privire la funcţia reflexivă, pentru a crea un ghid al Parentajului Reflexiv, Sheila şi Ali dezvoltă, de asemenea, în mod implicit teoria cu care lucrează. Astfel, ei îmbină parentajul cu noţiunea de reglare emoţională; apoi introduc un număr de principii comportamentale şi cognitiv-comportamentale în acord cu modelul mentalizării; în fine, aspectul cel mai interesant este că ei extind modelul pentru a acoperi abordarea teoretică sistemică. Extraordinar este faptul că autorii realizează această integrare teoretică, rămânând în acelaşi timp 100% în contact cu persoanele cu care lucrează: copiii şi părinţii acestora.