M‑am născut în Hôtel Saint‑Pol din Paris, acolo unde o fugăream pe soră‑mea prin încăperile palatului, strigând mai abitir decât cineva aflat în chinurile demenţei. Michelle alerga sprintenă precum un iepure de câmp urmărit de o ceată de ogari însă, din pricina anilor în plus pe care îi avea faţă de mine, nu reuşeam niciodată s‑o prind. O zbughea pe scara principală şi prin galeria pustie, de unde se năpustea într‑o încăpere din care încerca să‑mi trântească uşa în nas. Nu era nimeni care să asiste la tărăboiul teribil, lipsit de sens, iscat de noi două. Mă împingeam în uşa grea până o trânteam de perete. Respiraţia mi se întretăia, sub coaste simţeam un junghi, dar burta‑mi era aşa de goală, încât nici prin cap nu‑mi trecea să mă dau bătută. O urmă‑ ream îndeaproape şi triumfam când o auzeam scâncind de neputinţă atunci când nu o mai ţineau picioarele, înghesuindu‑se în colţul camerei, lângă dulapul masiv din stejar. De acolo se împleticea până într‑un alt salon de primire, iar eu îmi aclamam victoria binemeritată. Nu avea unde şi cum să mai scape din camera cu lambriuri aurite. Era a mea. Şi ce era şi mai important, al meu era şi lucrul pe care‑l ţinea în mână. Stătea acolo, la distanţă de mine, cu ochii scăpărând scântei şi dinţii încleştaţi. −Dă‑mi şi mie! îi ordonam. La care, deşi gâfâia de oboseală, îşi îndesa o bucată de pâine în gură, iar eu mă repezeam la ea şi cădeam şi ne rostogoleam pe podea, într‑un talmeş‑balmeş de fuste murdare, picioare nespălate, păr despletit şi gras. Ne muşcam şi ne înfigeam unghiile la în‑ tâmplare, ne trăgeam coate ascuţite până când reuşeam să‑i dau un pumn în burtă, cu toată forţa mea de copil de cinci ani, şi să‑i înşfac prada