Şi tocmai pornisem pe calea cea dreaptă când am stat ultima oară de vorbă. Tocmai mă lansasem la San Francisco împreună cu o orchestră de bieţi muritori. Discul concertului a avut un formidabil succes. Iar povestea vieţii mele a fost bine primită, atât de morţii-vii, cât şi de muritori. Apoi s-a petrecut ceva neprevăzut. Eu, cel puţin, nu mă aşteptam la aşa ceva. Iar când v-am părăsit, eram, cum se zice, la marginea prăpastiei. Ei bine, s-a terminat. După cum se vede, chiar de tot nu m-am prăpădit. Altfel, nu v-aş mai ţine de vorbă. Şi peste toate s-a aşezat în cele din urmă pulbere de stele; iar gaura neînsemnată din pânza convingerilor raţionale a fost şi ea cârpită de bine, de rău. Iată-mă acum mai trist, dar mai cumpănit şi mai scrupulos. Şi mult mai puternic totodată, deşi partea mea omenească nu mai e atât de ascunsă pe cât era odinioară, o făptură frământată şi nesătulă, care îşi adoră şi îşi detestă totodată găoacea nepieritoare şi de nepătruns în care e ferecată. Setea nu mi s-a potolit nici acum, deşi niciodată n-am avut mai puţină nevoie de sânge. Aş putea chiar să renunţ de-a binelea. Însă dorinţa ce mi-o stârneste orice făptură vie e atât de nesăţioasă, încât ştiu că n-am să mă pot opri vreodată. De fapt, nici n-a fost cândva numai nevoia de sânge, deşi sângele e tot ce îşi poate dori o făptură. E mai degrabă taina faptei: sorbitul sângelui, omorul, inimile înlănţuite în dansul în care victima îşi pierde vlaga, iar eu sporesc, sorbind moartea ce arde o clipă asemenea vieţii.