Odată ca niciodată, părintele Don Callahan fusese preotul catolic al unui orăşel pe nume Salem’s Lot, orăşel care acum nu se mai găsea pe nicio hartă. Dar nu-i mai păsa. Asemenea concepte cum ar fi realitatea încetaseră să mai aibă vreo semnificaţie pentru el. Acest fost preot ţinea acum în mână un obiect păgân: o ţestoasă din fildeş. Cu toate că avea o fisură aproape invizibilă pe nas şi o zgârietură minusculă, în formă de semn de întrebare, pe carapace, figurina era incredibil de frumoasă. Frumoasă şi puternică. Îi simţea puterea vibrându-i în mână ca un curent electric. 

— Ce minunată este! şopti el băiatului de alături. Este Ţ estoasa Maturin? Ea este, nu-i aşa? Băiatul de lângă Părinte era Jake Chambers, care făcuse un ocol foarte mare ca să ajungă iarăşi în apropiere de locul din Manhattan unde începuse aventura vieţii lui. 

— Nu ştiu, spuse el. Probabil. Ea îi zice sköldpadda şi s-ar putea să ne fie de mare ajutor, dar nu-i poate ucide pe casapii care ne aşteaptă înăuntru. Făcu un semn cu capul spre Restaurantul Dixie Pig, neştiind nici el dacă la Susannah ori la Mia se referise atunci când folosise pronumele feminin ea. Odată ar fi spus că nici nu contează din moment ce aceste femei erau atât de strâns legate între ele. Însă acum i se părea că are importanţă, ori va avea în curând. — Vrei? îl întrebă Jake pe Părinte. Adică: Vrei să le ţii piept? Vrei să lupţi? Vrei să-i ucizi? 

— O, da, răspunse Callahan cu un calm infinit. Puse în buzunarul cămăşii ţestoasa din fildeş, cu ochii ei bătrâni şi înţelepţi şi carapacea zgâriată, alături de gloanţele de rezervă, apoi se bătu uşor pe piept, ca pentru a se asigura că măiastra figurină e în siguranţă. 

— Am să trag până rămân fără gloanţe sau până mor. Şi dacă rămân fără gloanţe înainte să mor, atunci am să le dau în cap cu… cu patul pistolului. Ezitarea a fost atât de scurtă, încât Jake nici măcar nu o sesiză. Dar în pauza aceea de o fracţiune de secundă, Albul îi vorbi Părintelui Callahan. Cunoştea de demult, încă din copilărie, forţa aceasta elementară, cu toate că au fost câţiva ani pe drumul vieţii lui când îi slăbise, iar apoi îşi pierduse complet credinţa în ea. Zilele acelea erau acum apuse, Albul era din nou al lui şi el îi mulţumea Domnului. Jake dădea din cap, spunând ceva ce Callahan nu auzea. Şi nu auzea pentru că nu conta ce spunea Jake. Conta numai ce spunea cealaltă voce – voce a ceva (Gan) poate prea nemărginit pentru a fi numit Dumnezeu. Băiatul trebuie să meargă mai departe, îi spunea vocea aceasta. Indiferent ce se va întâmpla aici, oricum va fi să fie, băiatul trebuie să meargă mai departe. Rolul tău se apropie de sfârşit. Al lui încă nu. Trecură pe lângă anunţul de pe trepiedul metalic (ÎNCHIS PENTRU EVENIMENT PRIVAT) cu Ete, remarcabilul prieten al lui Jake, între ei. Micuţul ţinea semeţ capul în sus, iar pe botic îi îngheţase un rânjet foarte colţos. Când ajunseră pe ultima treaptă, Jake băgă mâna în traista din papură împletită, adusă din Calla Bryn Sturgis de Susannah-Mio, şi luă de acolo două farfurii – două ’Rize. Le ciocni una de alta, mulţumit de sunetul sinistru pe care îl scoaseră. Apoi îl îndemnă pe Callahan: 

— Acum şi tu. Callahan ridică Rugerul, adus de Jake din Calla New York, iar acum înapoiat la locul de baştină; viaţa este o roată şi noi toţi îi mulţumim foarte frumos. O clipă Părintele ţinu ţeava pistolului lângă obrazul drept, aidoma unui duelist. Apoi îşi atinse buzunarul de la piept, umflat de greutatea gloanţelor şi a ţestoasei. Sköldpadda. Jake făcu un semn de aprobare din cap. 

— Odată intraţi, stăm împreună. Mereu împreună, cu Ete între noi. La trei. Şi, odată porniţi, nu ne oprim decât morţi. 

— Nu ne oprim. 

— Aşa. Gata? 

— Da. Dumnezeu te iubeşte, băiete. 

— Şi pe tine, Părinte. Unu… doi… trei. Jake deschise uşa şi pătrunseră toţi trei în penumbra şi mirosul dulce-picant al fripturii de porc dinăuntru.