Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ. Pe fondul alb, literele negre spun Arhiva Generală a Stării Civile. Smalţul e plesnit şi spart pe alocuri. Uşa e veche, ultimul strat de vopsea cafenie a început să se cojească, vinele lemnului, vizibile, amintesc de o piele zbârcită. Faţada are cinci ferestre. De cum păşeşti peste prag, simţi mirosul de hârtie veche. Nu trece bineînţeles nici o zi fără să intre noi hârtii în Arhivă, ale persoanelor de sex masculin şi de sex feminin care se nasc afară, însă mirosul n-apucă niciodată să se schimbe, în primul rând pentru că, de îndată ce iese din fabrică, soarta oricărei hârtii este să înceapă să se învechească, iar în al doilea rând pentru că, mai frecvent pe hârtia veche, dar de multe ori şi pe hârtia nouă, nu trece o zi fără să fie scrise cauze de decese, cu respectivele date şi locuri, fiecare contribuind cu propriul miros, nu întotdeauna supărător pentru mucoasele olfactive, aşa cum o demonstrează anumite efluvii aromatice care, din când în când, plutesc, aproape imperceptibile, prin atmosfera Arhivei Generale şi în care nările mai fine recunosc un parfum pe jumătate roză pe jumătate crizantemă. În dosul uşii se iveşte un paravan înalt, cu două canaturi de sticlă prin care se pătrunde în uriaşa sală dreptunghiulară unde lucrează funcţionarii, separaţi de public printr-un pupitru lung ce uneşte cei doi pereţi laterali, cu excepţia, la una din extremităţi, a unei tăblii rabatabile care permite trecerea spre interior. Dispoziţia locurilor în sală respectă în mod firesc precedenţele ierarhice, şi fiind, cum era de aşteptat, armonioasă din acest punct de vedere, la fel este şi din punct de vedere geometric, ceea ce e o bună dovadă că nu există nici o contradicţie ireconciliabilă între estetică şi autoritate. Primul şir de mese, paralel cu pupitrul, este ocupat de opt registratori cărora le revine sarcina să răspundă cererilor publicului. În spatele lui, centrat în acelaşi mod în raport cu axa mediană care, pornind de la uşă, se pierde în depărtare, la hotarele obscure ale edificiului, se află alt şir, format din patru mese. Acesta aparţine inspectorilor. Dincolo de ei se zăresc subşefii, iar aceştia sunt în număr de doi. În sfârşit, izolat, singur, aşa cum se cuvine să fie, conservatorul, numit şef în relaţiile cotidiene. Distribuirea atribuţiilor pe ansamblul funcţionarilor respectă o regulă simplă, aceea că membrii fiecărei categorii sunt datori să execute toată munca de care sunt capabili, în aşa fel încât numai o minimă parte din ea să treacă în sarcina categoriei următoare. Asta înseamnă că registratorii sunt obligaţi să lucreze fără întrerupere de dimineaţa până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subşefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată. Continua agitaţie a celor opt din faţă, care ba se aşază, ba se ridică, într-un du-te-vino continuu de la masă la pupitru, de la pupitru la fişiere, de la fişiere la arhivă, repetând fără odihnă acestea şi alte secvenţe şi combinaţii în faţa indiferenţei superiorilor, atât a celor imediaţi cât şi celor îndepărtaţi, este un factor indispensabil pentru a înţelege cum de au fost cu putinţă abuzurile, abaterile şi falsificările, întristător de uşor de înfăptuit, care constituie materia centrală a relatării de faţă.