Titlu Moartea la Deptford

Autor Anthony Burgess
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

descarca-anthony-burgess-moartea-la-deptford-pdf

Trebuie să-ţi închipui şi ai să-ţi închipui (bunule sau răule cititor, dar mai contează diferenţa?) că-mi închipui un noian de întâmplări pe care n-am avut cum să le văd cu ochii sau care să fie treaba mea. Ceea ce-şi închipuie omul adesea (deseori, dacă-ţi sună mai bine aşa) ţine de chiar substanţa văzului său. Un filozof vorbea despre mâţa care miaună să i se dea drumul afară şi apoi miaună să fie lăsată înăuntru. Între timp, mai există, oare? Cu toţii avem tendinţa solipsistă, care este un simulacru al capacităţii Atotputernicului de-a susţine lumea, de-a considera că există doar lucrurile pe care le cuprindem cu ochii, iar dacă îndepărtăm ochii sau îi lăsăm să fie îndepărtaţi, există doar o dezintegrare totală, dacă nu cumva una vremelnică. Totuşi, omul poate presupune, pe bună dreptate, că şi pe durata absenţei sale, pisica se află pe deplin, în chip material, pe lumea asta, până la ultimul fir de mustaţă. Aşa să fie şi cu pisica mea sau cu Kit al meu. Trebuie să-mi închipui că ceea ce-mi închipui despre faptele lui din afara câmpului meu vizual este aidoma unei verigi ferme din lanţul existenţei sale, care scapă vederii mele, pe care n-o pot pipăi, dar, în mod necesar, există. Ştiu puţine lucruri. Eram un actoraş prăpădit şi un şi mai amărât cârpaci de piese, care l-a urmărit intermitent, deşi l-a cunoscut, într-adevăr, într-un sens foarte palpabil (Biblia grăieşte sau ne agrăieşte despre acest tip de cunoaştere necurată), din marginea vieţii sale, deşi viaţa ne confirmă faptul că ochii împăienjeniţi şi minţile şi mai împâclite confundă periferia cu centrul. Observ, recitind cele de mai sus peste marginea cănii mele cu bere, că mă paşte pericolul de-a cădea în sfera de influenţă a dramaturgului Jack Marston1 , de-a mă lăsa trădat de folosirea celor mai detestabile pedanterii. Se prea poate ca engleza simplă să nu poată cuprinde o viaţă atât de variată, chinuită şi contradictorie. Şi totuşi, Marston este cel care, cu inocenţă, l-a numit Bunul Kit. N-a apucat să-l cunoască. Cuvintele însemnau pentru el mai mult decât realitatea umană. Cu siguranţă c-a greşit atunci când a corectat versul despre râuri puţin adânci în ale căror şipote păsări melodioase cântă madrigale, propunând varza aia, cu Zburătoare cântătoare se iau la-ntrecere cu melodioasele râuri din chei. Şi n-a glumit deloc. Totul trebuie să aibă o limită. Am zis Cat sau Kit şi, într-adevăr, Kit avea ceva pisicesc2 în felul lui de-a fi. Clipea des din ochii lui verzi şi-ţi evita privirea, întocmai ca pisicile, fie de teama unei agresiuni teribile, fie deoarece avea, dintr-o pricină sau alta, motive de jenă. Chiar şi în timpul actului carnal, ochii nu-i participau la acesta, cel puţin nu adesea, şi poate că pederaştii încearcă să evite graiul ochilor, căci acesta vorbeşte prea mult (fie şi doar temporar) despre îngemănarea inimilor. În ceea ce priveşte inima lui Kit, trebuie să-mi exprim nesiguranţa şi bănuiesc că nu pot elabora decât nişte presupuneri legate de ea. Mai pot spune despre chipul lui de felină că avea nările largi, reci şi umede. Totuşi, buza de jos îi era plină şi cărnoasă. Buza de sus, care era lungă şi avea caracteristica locuitorilor din Kent, îi era acoperită, mai curând, de o mustaţă pisicească decât de una veritabilă, bărbuţa îi era la fel de rară şi se poate afirma că n-a ajuns nicicând la o deplină maturitate hirsută. Părul de pe cap ziceai că-i o recoltă bogată, dar nu de grâu. Aş zice că aducea, mai degrabă, cu nişte de căpiţe de fân cuprinse de flăcări. Pe vreme secetoasă, ce prevestea tunete şi fulgere, i se zbârlea. Am observat că era destul de puţin păros pe trup, iar deasupra ştrumeleagului destul de zdravăn avea perişorii rari. Carnea îi era netedă, frumos turnată, iar abdomenul plat. Nu-i adevărat – şi garantez că aşa stau lucrurile – că ar fi avut un sfârc în plus.