Milă, milă, milă, milă… lăsaţi-mă să ies de aici, vă implor… În capul său, ea ţipa, şi implora, şi plângea. Doar în capul său: în realitate, din gâtlejul ei nu ieşea nimic. Se trezise pe jumătate mută într-o dimineaţă. Mută… Ea, care adorase mereu să se exprime, căreia cuvintele îi veneau atât de uşor, cuvintele şi râsetele… În întuneric, îşi schimbă poziţia pentru a-şi detensiona muşchii. Era aşezată pe jos, cu spatele rezemat de peretele din piatră, direct pe pământul bătătorit. Uneori, se lungea pe el. Sau pe salteaua plină de purici din colţ. Cea mai mare parte din timp şi-o petrecea dormind, culcată în poziţia fetală. Când se trezea, se întindea sau chiar mergea puţin – patru paşi dus şi-ntors, nu mai mult: temniţa ei era de doi metri pe doi. Înăuntru era plăcut de cald; ştia demult că trebuie să fi fost o centrală termică de cealaltă parte a uşii, nu numai din cauza căldurii, dar şi a zgomotelor: bâzâit, şuierături, zăngăneli. Nu purta niciun fel de haine. Goală ca un animăluţ. De luni întregi, poate de ani. Îşi făcea nevoile într-o găleată şi primea două mese pe zi, cu excepţia cazurilor când lipsea el: atunci putea petrece zile întregi singură, fără să mănânce sau să bea, iar foamea, setea şi frica de moarte o rodeau pe dinăuntru. Erau două fante în uşă: una jos de tot, prin care primea mâncarea, cealaltă în mijloc, pe unde o observa el. Chiar şi închise, aceste fante lăsau să treacă două raze subţiri de lumină, care sfredeleau bezna temniţei. Ochii i se obişnuiseră de mult cu semiîntunericul acesta, distingea detalii de pe jos, de pe pereţi, pe care nimeni altcineva nu ar fi putut să le vadă.