Prolog 

Dgdgdgdgdgd – tactactac – ddgdgdgdgdg – tactactac Zgomotele: cel regulat, al cablului, şi cel intermitent, al roţilor de pe stâlpi când sabotul telefericului trecea pe deasupra, făcând cabina să vibreze. Apoi şuieratul plângăreţ al vântului, omniprezent, ca o voce disperată de copil. Şi, nu în ultimul rând, cele ale ocupanţilor cabinei, zbierând ca să acopere vacarmul. Erau cinci – cu tot cu Huysmans. Dgdgdgdgdgd – tactactac – ddgdgdgdgdg – tactactac — La naiba! Nu-mi place deloc să urc acolo pe o vreme ca asta! zise unul dintre ei. Huysmans urmărea tăcut apariţia lacului inferior – o mie de metri mai jos, prin rafalele de ninsoare ce asaltau cabina. Cablurile păreau ciudat de relaxate, descriind o curbă dublă, ce se cufunda leneş în peisajul cenuşiu. Norii de zăpadă se risipiră puţin. Lacul. O imagine fugitivă. Pentru un moment, păru o baltă sub cer, un simplu ochi de apă printre piscurile şi norii ce se deşirau pe înălţimi. 

— Ce dracu’ mai contează vremea? spuse altul. Oricum va trebui să petrecem o săptămână întreagă izolaţi pe muntele ăsta nenorocit! Uzina hidroelectrică din Arruns: o grămadă de săli şi de galerii săpate la 70 de metri sub pământ, dar cocoţate la două mii de metri altitudine. Cea mai lungă măsura 11 kilometri. Conducea apa lacului superior spre conductele ranforsate: tuburi de un metru şi jumătate diametru ce coborau muntele în pantă, ducând apa spre turbinele însetate ale grupului de producţie, de jos, din vale. Pentru a ajunge la uzina din inima muntelui, exista un singur drum: un puţ de acces a cărui intrare se găsea aproape de vârf, de unde coborai cu un lift de marfă până la galeria principală, pe care o urmai, pe lângă robinete de golire închise, într-un tractor cu două locuri: o călătorie de o oră printre tenebre, de-a lungul a opt kilometri de galerii. Alt mijloc era elicopterul – folosit doar în caz de urgenţă. Un loc de aterizare fusese amenajat în apropierea lacului superior, accesibil atunci când vremea o permitea.