Fata cu şopârla. Tabloul reprezenta o fată cu o şopârlă. Se uitau – şi totuşi nu se uitau cu adevărat una la cealaltă, fata contemplând şopârla cu o privire visătoare, şopârla aţintind asupra feţei un ochi inexpresiv, strălucitor. Dusă pe gânduri, fata, pe jumătate întinsă pe burtă, pe jumătate rezemată de o stâncă, avea un aer atât de absent, încât se oprise într-o nemişcare transmisă şi şopârlei, care adăsta imobilă pe stânca acoperită de muşchi; îşi înălţase capul şi-şi arăta limba. „Ovreica”, zicea mama băiatului, de câte ori aducea vorba despre fata din tablou. Când părinţii se certau şi tatăl se ridică brusc de pe scaun pentru a se retrage în camera de lucru, unde se afla tabloul, ea obişnuia să strige în urma lui: „Du-te! Du-te la fata aia a ta, la ovreică!” Sau întreba retoric: „Chiar trebuie să stea acolo tabloul cu ovreica?” Tabloul era atârnat deasupra divanului unde băiatul îşi făcea somnul obligatoriu de după-amiază, în timp ce tatăl îşi citea ziarul. Îl auzise nu o dată pe taică-său explicându-i mamei că fata nu era evreică. Chipiul ei de catifea roşie, apăsat pe buclele bogate, castanii, aproape acoperit de ele, nu era un atribut religios ori folcloric, ci o expresie a modei. „Aşa se găteau fetele pe atunci. Dincolo de faptul că la evrei doar bărbaţii sunt datori să poarte pe cap un chipiu, nicidecum femeile.” Fata era îmbrăcată cu o fustă de un roşu vişiniu, iar deasupra unei bluze de un galben luminos avea o vestă într-o nuanţă mai întunecată a galbenului, încheiată cu şireturi la spate, asemenea unui corset strâns uşor. Nu se zărea prea mult din veşmintele, nici din trupul fetei, din pricina fragmentului de stâncă pe care îşi aşezase ea braţele rotunde de copil şi-şi sprijinise bărbia. Putea să aibă vreo opt ani. Chipul era al unei fetiţe.